Mai 2001. Saionji Osensei vine la București pentru o prezentare Yumeiho organizată la sala Dalles. Îl primim cu toată cinstea și cea mai mare grijă (eu și Radu V.). Cazat la o vilă boierească din Dorobanți, răsfățat la restaurantele cele mai bune și desfătat cu cele mai renumite vinuri românești. (În Japonia vinul era rar și foarte scump la acea vreme.)
După prezentarea Yumeiho urmată de un scurt workshop Yumeiho organizat în sala de repetiții de la Teatrul Mic, intercalate, precedate și urmate de răsfățuri culinare și demonstrații de ospitalitate românească, Saionji Osensei urmează să plece în Bulgaria (Varna). Pentru aceleași scopuri în care vizitase România. M-a luat cu el, credeam eu, ca însoțitor și potențial ghid (deși eu nu mai părăsisem granițele iubitei patrii până atunci și că știam mai multe despre China decât despre Bulgaria). Peripețiile care au urmat merită a fi povestite!
Gara de Nord București – Bistro cu polonezi (cârnați). Drumul spre Giurgiu.
Itinerarul a fost stabilit la Agenția C.F.R. iar biletele cumpărate pentru ruta București – Ruse – Varna. Urma să ajungem la Ruse cu trenul internațional de pe ruta București – Sofia – Tesalonic (Salonic, Grecia) și la Varna cu tren local.
Ajungem relaxați în Gara de Nord București, eu cu ochii după peron, după casa de schimb valutar unde să schimb câțiva lei cu ceva Leva, iar Osensei cu ochii după armata de cerșetori, vânzători de loz în plic și de alte ”chilipiruri”, după turma de babe cu papornițe, după lumea pestriță din gară. Japonezii nu lasă prea ușor să se vadă cam ce le trece prin cap dar, deși fața în ansamblu nu exprima nimic, totuși după cum rămăsese cu gura căscată mi-am dat seama că tocmai a suferit un șoc cultural! Primul șoc cultural din ziua aceea.
Cumpărat leva și apă, identificat peronul, propun să mergem la vagon. Pe drum către peron trecem pe lângă ”restaurantul” (bistrou de fapt) cu autoservire din gară. Osensei vede lumea bulucită la punctul de servire și-mi spune că n-ar strica să avem ceva merinde pe drum. Eu, descurajat de mizeria de pe mese și zona adiacentă, propun să cumpărăm Sandwich-uri din altă parte. Prea târziu însă, Osensei este deja captivat de cârnații polonezi din vitrină. Îi spun totuși că nu este o idee bună să cumpărăm mâncare din această locație, mai ales cârnați. (Consumatorii din acele vremuri știu de ce! Urma să afle și Osensei). Mă întreabă cât costă perechea de cârnați, convertit în dolari bineînțeles, îi spun, face ochii mari și-mi răspunde: în Japonia doi cârnați cât degetele mele mici costă 50 USD. La Gara de Nord erau de peste 10 ori mai ieftini, deci nici o șansă de răzgândire din partea lui. Alege să-i cumpăr cârnați polonezi, fabricați în România, de echivalentul a 100 USD în valoarea cârnaților japonezi. Adică 2 perechi de cârnați, asortați cu pâine și muștar. Luăm la pachet. Eu eram deja tot nădușit de stres, statul la coadă la bistrou pentru amărâții de cârnați ne dusese la limită cu timpul. Alergăm la peron. Găsim vagonul, compartimentul, locurile – clasa 1, confort. În final ne liniștim. În scârțâitul de roți caracteristic trenul se pune în mișcare, conform programului.
În prima oră de călătorie povestim de toate, despre România și Japonia, despre diferențe, asemănări n-am prea găsit. La un moment dat mă întreabă câți kilometrii sunt de la București la vamă (Giurgiu), răspund conform celor scrise la mersul trenurilor, 75 de km, scoate un sunet de uimire, de genul n-am ajuns încă? Îi răspund că mai avem circa o oră și jumătate până la vamă, după cum spusese Nașu (estimase 2 ore jumate, când ne verificase de bilete). Nu prea înțelege treaba cu ”circa”. În Japonia mersul trenurilor nu este cu ”circa”. În consecința termenului incert de sosire în vamă, Osensei se decide să dea atacul la cârnați. Rade rapid cele patru bucăți și este super încântat de muștar, spune că în Japonia nu există așa ceva, doar variante de wasabi (peste 7 ani mă voi lupta și eu cu wasabi în Japan, dar asta va fi altă relatare).
Cu stomacul plin, Osensei moțăie în fața mea. Încă de la plecare suntem singuri în compartiment. Deci liniște, exceptând trenul care zgâlțâie, scârțâie, scrâșnește de parcă încearcă din răsputeri să se dezmembreze. Încerc să ațipesc dar nu pot, emoțiile aferente călătoriei spre necunoscut cu Maestru au timp acum să se ivească și să mă tulbure. Nu-mi era prea clar de ce Osensei și-a dorit să-l însoțesc în Bulgaria, achitând toate cheltuielile ba chiar dându-mi un bonus, în compensarea zilelor în care dacă n-aș fi pe drumuri aș fi lucrat acasă. Voi afla mai târziu planurile sale.
După circa o oră Osensei deschide ochii, se ridică și se îndreaptă spre bagaj, îl ajut să-l coboare de pe suport. Începe apoi o căutare frenetică prin calabalâcuri, după câteva minute extrage fericit ceva ce seamănă a fi o folie cu medicamente. Eu nu pot să-mi ascund uimirea! Maestrul e bolnav! Sunt șocat! El care a primit nenumărate ședințe de Yumeiho de la cei mai buni profesioniști, el este bolnav! Văzând ce exprimă moaca mea catadicsește să mă lămurească. Deși nu-i stătea în fire să dea explicații dacă nu-s cerute explicit. Îmi spune că stomacul lui nu este obișnuit cu mâncarea europeană și că-i dotat de acasă cu medicamente care pot compensa asta. Mă liniștesc având încredere în medicația Japoneză dar nu-mi pot lua gândul de la cârnații de bistrou combinați cu muștar, am arsuri la stomac doar gândindu-mă la asta. Trece încă o jumătate de oră în care Osensei privește constant, aparent îngândurat, peisajul dezolant din apropiere de Giurgiu. Chiar și pentru mine sărăcia și mizeria sunt stridente. Osensei mai ia o pilulă. Nu mi-a spus nimic de multă vreme, nu-l deranjez.
Gara și Vama Giugiu
Saionji Osensei este evident chinuit de cârnați și muștar. Se vede după cum se ține de stomac și mimica ”acră” pe care o afișează! Cârnații și muștarul au biruit impasibilitatea Japoneză! Ne oprim în Gara Giurgiu. După buruienile și gunoaiele dintre liniile de tren și din jurul gării ai putea crede că este abandonată. Și fauna bipedă care populează peronul arată ca locuitorii junglei. Osensei uită de durerea de stomac și de criza de fiere uimit la culme de peisaj, exprimă sunete guturale și turuie, doar el știe ce, în limba Japoneză. Mă întreabă dacă suntem încă în România, răspund evident rușinat și șovăielnic că … da, din câte știu așteptăm vama și controlul pașapoartelor. Mi-a fost rușine să mint cum că am ajuns deja în Bulgaria, la Russe, doar scria mare deasupra intrării în gară GIURGIU. Dar după ce am ajuns la Ruse mi-a trecut rușinea. Nu era mare diferență estetică între cele două gări.
Așteptăm să vină organele de control. Și tot așteptăm. Nu eram stresat, trenul spre Varna pleca din Ruse la circa 5 ore după sosirea celui de la București. Dar în loc de vameși și polițiști de frontieră trenul este parcurs de hoarde de persoane dubioase care insistă să ne vândă de toate. Pentru Osensei uimirea continuă. Totuși mai ia o pilulă. Nu mai ajută doar uimirea în lupta cu daunele produse de alianța cârnați-muștar.
Vagonul se încinge sub soarele lunii mai. Climă nici vorbă. Aer condiționat a fost în timpul mersului, dar condiționat de deschiderea geamurilor (nu l-a tras curentul, ba din contră, se pare că îi pria!). Începem să nădușim la greu și plătesc de 3 ori prețul pentru câteva butelcuțe cu apă oferite excesiv de amabil de oportuniștii noștri companioni tuciurii. Osensei, chinuit de sete, de fiere, de stomac și năucit de căldură, nu arată prea bine, ba chiar deloc bine. Îmi fac curaj și-l întreb cum se simte. Răspunde vizibil iritat cum că nu se împacă muștarul și cârnațul de București cu stomacul de Japonez. Îmi vine să-i răspund în stilul românului cu ”ți-am zis eu” dar mă abțin că nu-mi permit. Și-mi dau seama ce penibilă replică avem în limbaj. Nu ajută cu nimic. Îi propun să ia o ranitidină, aveam în dotare pentru propriile-mi probleme stomacale (cauze ereditare, nu bistrou de gară). Prin faptul că acceptă fără ezitare îmi dau seama că e jale mare! Nu pot analiza pe deplin situația pentru că tocmai dă buzna pe ușa larg deschisă polițistul de frontieră.
Polițistul, după un răcnet ”pașapoartele”, ne-precedat de bună ziua sau altceva, se dumirește că este și un străin de față. Mă întreabă: ”chinezul este cu tine?” Răspund: nu-i Chinez este Japonez; Polițistul: ”Chinez – Japonez tot aia, e cu tine sau nu?” Răspund: Nu este cu mine, eu sunt cu el. Polițistul urlând: ”Ce mă, te dai șmecher?? Vrei să te cobor din tren?” Eu: îmi cer scuze. Osensei nu înțelege care este problema care-l înfurie pe polițist și ne privește cu fața crispată de problemele digestive. Polițistul ne verifică pașapoartele, ne ia la întrebări (mai mult pe mine, pentru Osensei tot eu traduceam) unde, de ce, pentru ce și dacă am bani. Eu n-am bani. Gata, a găsit motiv să mă salte, pe motiv că merg la furat în Bulgaria sau să fug în Grecia. Îi spun disperat lui Osensei care este problema. Acesta probabil nevrând să-și abandoneze discipolul în deprimanta gară a Giurgiului, scoate portofelul și efectiv smulge un teanc de dolari pe care mii bagă rapid în buzunarul pantalonilor. După câteva clipe de uluială eu îmi revin primul și-i spun polițistului ”gata, am bani!”. Acesta ne pune ștampila și apoi aruncă pe scaun pașapoartele și pleacă. Am crezut că am scăpat dar a venit controlul vamal care a scotocit bine bagajele și iar ne-a luat la aceleași întrebări precum predecesorul. Apoi au venit alți polițiști care au început să dezmembreze vagonul. Demontat panouri și căutat în pod, au tras scaunele, au căutat inclusiv în coșul de gunoi. Osensei mă întreabă ce caută, nu știu să-i răspund. Am stat două ore în gara Giurgiu. S-a terminat apa și răbdarea noastră. Eu ca eu dar Osensei a rămas traumatizat pe viață! Cu toată reticența Japoneză mi-a spus că este incredibil ce se întâmplă. Într-un târziu plecăm spre Ruse.
Vama Bulgară – Gara Ruse
După tragi-comedia din Giurgiu admirăm bucuroși podul și marele fluviul de sub el. Stăm amândoi atârnați pe geam bucurându-ne de peisaj dar mai ales de briza umedă și răcoroasă. Osensei mă întreabă dacă știu cât timp avem între trenuri că ar vrea să bea o bere, care să-i stingă ”focul” din stomac. Înțeleg că se simte mai bine, rar să exprime ce simte. Timp avem. Ruse se vede chiar în față. După grafic avem peste două ore până la următorul tren, cel spre Varna. Dar când i-am spus asta am uitat că mai aveam un control vamă-frontieră, cel Bulgar.
Din fericire controlul pașapoarte și cel vamal au mers incomparabil mai repede și mai profesionist la Ruse decât la Giurgiu. Când au aflat că vom coborâ în Ruse și mergem spre Varna ne-au lăsat instant în pace. În 20 de minute de la sosire eram pe peron. Am înțeles de ce, trenul era în întârziere și mai avea drum lung până la destinație Sofia și apoi Salonic -Grecia.
Bucuroși de libertate și aer curat ne îndreptăm spre ieșirea din gară în căutarea unui restaurant. Eu disperat după o cafea și un pahar cu apă, Osensei la fel de disperat după o bere. Ieșim din gară și zărim ceva ce seamănă a restaurant la câteva sute de metri, terasa zărită, pustie e drept, demonstra asta. Ne așezăm și așteptăm ospătarul. Se lasă așteptat ceva vreme (sau doar ni s-a părut asta date fiind poftele noastre acute). Apare o domnișoară drăguță care ne pune meniul pe masă, deschid și închid rapid meniul. Nu înțeleg nimica, scrie cu litere chirilice. La întrebarea ”du iu spic ingliș” răspunde dând din cap că da dar de vorbit nu zice nimic. Îmi încerc norocul cerând în română bere (Osensei are prioritate!) clatină din cap în semn că nu are, …. cer apoi ”cafe, cofii, cafea?”, tot așa-mi răspunde. Mă uit șocat la Osensei și-i spun că nu au bere și cafea atunci el zice să întreb de un ceai. Întreb de ceai cu versiunile română-engleză aferente dar primesc aceeași negare clătinând din cap și bombăne ceva parcă așteptând răspuns. Ne holbăm la ea neștiind ce să zicem. Mai bombăne ceva și iar face semn din cap că nu. Osensei decide ca ultimă șansă de a comanda și primi ceva să cer apă și câte un coniac. Încerc cu ”brandy”, ”coniac” and ”uatăr”. În consecința cererii privim fericiți cum ospătărița, iarăși clătinând din drăgălașul ei cap, ne face semn de aprobare. Spune ceva, doar ea știe ce, noi aprobăm zâmbind amabili și spunem internaționalul ”ok”. Trec 10 – 15 minute și apare domnișoara cu o ditamai tava plină cu de toate. Se proptește în dreptul mesei noastre și începe să descarce pe masă: cafea, bere, apă, ceai, castron cu arahide sărate (? nu cerusem așa ceva! ?) câte două din fiecare, dar lipsește coniacul! Ne uităm șocați la ospătăriță. Ce a părut că nu are a adus iar ce ne-a ”spus” (din cap e drept!) că are nu a adus! Rămași fără cuvinte savurăm relaxați, eu cafeaua și apa, Osensei berea. Nici unul nu avem chef de vorbă. După episodul Giurgiu fenomenul paranormal de pe terasă ne blocase total. (Doar după câteva zile la Varna am deslușit misterul cu clătinatul din cap, ceea ce la noi înseamnă da la ei este nu și viceversa.)
Timpul trece repede când te simți bine, mai aveam 20 de minute până la plecarea spre Varna, mergem în gară, întrebăm de peron, un nene amabil ne arată direct trenul. Ocolim, ajungem la el, verific panoul de pe vagon și surpriză!!! Scrie mare BAPHA! Nicidecum Varna. Las pe Șefu cu bagajul, fug spre cineva care arată a C.F.R.-ist Bulgar și strig Varna – Varna!! (mai erau câteva minute până la plecare!) acesta îmi arată tot trenul cu panourile pe care scrie mare BAPHA. Mă întorc la bagaje și la Șefu, fugim înspre vagonul corespunzător ca număr a ceea ce aveam pe bilet, întreb disperat pe călătorii care urcau: Varna? Varna? Aceștia tac dar iar clatină din cap a NU! Ne uităm la alte peroane, nu mai sunt trenuri gata de plecare. În stație se anunță plecarea trenului spre Varna, văd impiegatul la ușa locomotivei vorbind cu mecanicul și-mi zic, asta e, urcăm! Fac semn la Osensei și ne cățărăm rapid în vagon. După circa 30 de minute, când vine controlorul ne relaxăm, clar suntem pe drum spre Varna!
N-am văzut nimic din drumul Ruse – Varna. Nici Osensei. Am dormit rupți amândoi copleșiți fiind, deși în măsuri diferite, de evenimentele precedente.
Varna
Am ajuns la Varna pe la 22:30 plecați din București înainte de ora 11. Am parcurs 300 de kilometri de cale ferată în circa 12 ore din care circa 10 ore în tren! Alt șoc ”cultural” pentru Osensei, Bulgarii ne-au așteptat la gară în număr mare, aproape toți participanții la curs, pregătiți de chef. Deși am dormit probabil 3 din cele 4 ore de călătorie dintre Ruse și Varna, noi ne doream doar un pat în care să ne continuăm somnul, cheful, sincer, nu-mi amintesc dacă a avut loc au ba.
Prezentarea Yumeiho și cursul din Varna au fost foarte reușite. Am aflat acolo scopul vizitei mele, am fost desemnat să coordonez dezvoltarea Yumeiho în Bulgaria, ceea ce am și făcut în următorii 15 ani.
Mai jos foto din ziar și de la demo – Yumeiho. Fără telefon mobil și aparat foto peripețiile de pe ruta București – Varna au rămas doar la neuron și acum puse la citit aici.
The World through My Eyes. 
Un gând despre „Călătorie București – Varna cu Saionji Osensei”