Un Moț la capătul lumii, de unde răsare soarele.
PARTEA ÎNTÂI. TIMIȘOARA – TOKYO
De circa 10 ani plănuiam să ajung în Japonia dar lipsa banilor și comoditatea determinată de faptul că Osensei Saionji Masayuki vizita des Europa m-au determinat să nu mă străduiesc prea tare să realizez asta. În 2005 Osensei trece la cele veșnice. În vara anului 2008, Hashimoto Shigeru sensei, fratele lui Osensei și noul director al Institutului de Yumeiho din Tokyo, consideră că este timpul pentru a-mi oferi 6 Dan ca recompensă pentru succesul avut în promovarea Yumeiho în toată Europa de Sud-Est și Turcia. Drept urmare sunt oficial și protocolar invitat în Japonia. Vreau nu vreau, am ori n-am bani, musai să merg! Mă conformez situației și prin septembrie împrumut parale, cumpăr țoale, merg la București la ambasada Japoniei pentru viză (aveam scrisoare de invitație oficială). Depun actele și stau la Marius, cu mari emoții, ziua dacă primesc au ba viza iar noaptea să nu-l iau cumva în brațe visând cine știe ce. După circa o săptămână primesc vești bune, sunt fericitul posesor al vizei de turist pentru Japan.
În 10 Octombrie mă prezint la aeroport. Pașaport cu viză am, ceva parale așișderea, bilet de avion dus-întors cumpărat din timp, asigurare medicală bună – că așa se cere, singura problemă era lipsa somnului. De emoții n-am avut prea avut somn cu o săptămână înainte de plecare. Griji nu-mi făceam. Încă din luna august mă documentasem despre tot ce trebuie știut atât despre drum cât și despre ce și cum în Japonia, ba încă exersasem intens bruma de limbă japoneză necesară în protocoalele politeții indispensabile acolo. Emoțiile erau bucurie. Ceva minunat și incredibil se desfășura și ca un copil aflat înaintea primei sale călătorii de vis așteptam cu nerăbdare să plec. Incredibil, gata, se dă startul la una din cele mai minunate experiențe din viața mea.
Aeroportul îmi era familiar. Făcusem acolo (în sala de plecări internaționale) de 1 – 3 ori pe săptămână timp de circa 3 ani promovare Yumeiho. Adică aplicam procedee din Yumeiho la beneficiarul așezat pe scaun și dădeam cartea de vizită. La plecarea în Japonia însă mă simțeam ca și cum prima dată călcam în aeroport. Așteptam cu nerăbdare zborul. Timișoara – Viena, Viena – Tokyo (Narita). Bineînțeles că ajunsesem la aeroport înainte de a-și deschide Check-in-ul Austrian Airlines. Bineînțeles că am ajuns primul în sala de plecări externe. Check-in-ul se închide și la un moment dat sunt înconjurat de personalul aeroportului (vameși, polițiști de frontieră, S.R.I. -ști, personal de Duty – Free care n-avea de lucru), mă recunoscuseră. N-aveam chef de povești dar remarcam privirile lor pline de un mixaj invidie-admirație când le spuneam destinația finală. Simțeam un fel de răzbunare, pentru prima dată mă vedeam important în acel spațiu! Până atunci eram doar pârlitul de maseur de care se abuza ori de câte ori se ivea ocazia. Se anunță îmbarcarea și însoțit de privirile lor uimite mă îndrept spre controlul cărților de îmbarcare și mai departe spre autobuz.
Fiind primul meu zbor cu avionul eram captivat de absolut totul. Cele circa 90 de minute de zbor de la Timișoara la Viena trec incredibil de repede. În aeroportul din Viena mă simt pierdut, aterizat parcă în altă lume. Găsesc terminalul și poarta de îmbarcare spre Tokyo -Narita. Deoarece mai am circa o oră până la îmbarcare mă proptesc în primul ”birt” pentru fumători. Urmează 12 ore de zbor și trebuie făcute provizii de nicotină. Mai am timp și dau o tură pe la Duty-Free-urile din zonă. Prețuri prohibitive pentru bugetul meu, sau altfel spus prefer să las cheltuitul pentru Japonia. Cadouri luasem din România, artizanat de tot felul, nu știam precis cu câți colegi voi interacționa în Japonia așa că am luat de toate pentru toți, jumătate din bagajul meu era ceva gen ”mini-bazar ambulant”. Se anunță îmbarcarea, mă îndrept spre poarta de îmbarcare mirat de atmosfera de relaxare a călătorilor care contrastează evident cu ce văzusem constant pe aeroportul din Timișoara.
Aștept răbdător la lunga coadă spre punctul de control, clasa economic se îmbarcă ultima. Japonezi, europeni, alte rase, toți relaxați, disciplinați, politicoși, parcă nu-mi vine a crede! Nu se bagă nimeni în față, nu se împinge nimeni, nu se strigă, nu se aleargă etc. O însoțitoare de zbor amabilă îmi verifică ce mai rămăsese din cartea de îmbarcare și mă îndrumă discret spre zona scaunului/locului meu. Găsit rapid locul, la geam cum alesesem. Mă apuc de explorat vizual și tactil împrejurimile. Gena mea de păstor de la munte era șocată rău. Clasa Economic nu părea să facă economie de confort, exceptând spațiul disponibil pentru craci (traduc, picioare).
Suntem anunțați cum că ne pregătim de decolare. Echipajul de cabină ne prezintă măsurile de siguranță pe care le urmăresc cu real interes (sunt cel mai probabil singurul din tot avionul care dau atenție evenimentului). Ne punem în mișcare, decolăm, stau și mă holbez pe geam până simt că dacă nu mă mișc în secunda următoare așa voi rămâne, blocat într-un torticolis la stânga până în Japan. Primim o gustare și broșura cu meniul de ales între cele două opțiuni pentru așa zisul prânz. Îmi petrec următoarele două ore butonând interfața ecranului aflat pe spătarul scaunului din fața mea, având, în ton cu ceilalți, căștile oferite moka puse șmecher pe urechi. Stau zeci de minute urmărind traseul avionului, harta de pe ecran cu info privind locația, altitudinea, viteza, temperatura, cât am zburat și cât mai avem de zburat până la destinație. De filme m-am plictisit repede dar de asta NU! Vine papa (tura a 2-a din cele trei), din meniu optasem pentru cel asiatic, la cel european aveau pui. Nădușesc tot chinuindu-mă să prind boabele de orez cu bețele, mai ales că erau niște mini turbulențe care ne legănau un pic, suficient cât să nu pot fixa între bețe orezul.
Văd un film, citesc presă Germană (versiunea în Engleză) și periodic verific harta, altitudinea, viteza, temperatura exterioară (șocant! minus 60 de grade la 11000 metri!), distanța și timpul parcurse și rămase de parcurs.
Până acum toate s-au ”legat” în privința călătorie mele, de la pregătiri până la purcederea la drum. Chiar și acum sunt norocos, ambele scaune din dreapta mea sunt libere. (Chiar am fost norocos, scaune libere lângă mine n-am mai prins ulterior în nici un zbor la și de la Japan). Profit de situație, ridic mânerele și mă tolănesc pe cele trei scaune. Adorm instant. Mă trezesc după ceva vreme cu senzația că am dormit undeva pe trepte, mă simt ca un vierme segmentat dar totuși vertebrat. Sigur vertebrat după durerile de coloană prezente. Mă întind, mă sucesc mă foiesc și subit din semiobscuritatea care umplea avionul răsare lângă mine o domnișoară care mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Răspund, în gând: o țigară și o cafea, cu voce tare: nimic, mulțumesc. Mă întreabă dacă-s ok și după răspunsul meu afirmativ mă invită la ”insulă” să mă autoservesc cu apă, cafea, gustare, etc. Încă buimac de somn și chinuit de durerile de spate nu prea pricep care-i treaba cu ”insula” din avion. Ignor nedumerirea și mă apuc iar de chinuit comenzile consolei din fața mea până reușesc să afișez ”filmul” preferat, harta cu informațiile în timp real despre zbor. După 10 minute de vizionare plină de interes vezica urinară dă alarma. Mă încalț și caut din ochi semnalul luminos care indică prezența WC-ului. Văzut, mă ridic cu greu și cu un mers de Robocop defect mă îndrept spre ușurătoare. Nu-i aici, trec după panou și nas în nas cu un steward îl întreb, mă îndrumă spre ceea ce pare a fi ”insula”. Acolo primesc alte indicații, cobor scările și ajung în ceea ce pare a fi ”burta” avionului, da aici sunt toaletele. La întoarcere culeg de pe tava expusă la îndemână ceva de ronțăit și un pahar cu apă, pe care-l beau până să ajung la locul meu, în consecință mă întorc să iau altul. La ”insulă” mă abordează o stewardesă, plictisită probabil. De unde sunt, unde merg (de parcă erau opțiuni de destinație!) ne povestim un pic, aflu că-i de origine din Timișoara, plecată de 20 de ani în vest. M-a ”citit” din prima că-s Român și că-s la primul zbor adevărat (long vault). După ce mă întorc unde trebuie să stau mă vizitează împreună cu o pernă și o pătură (suplimentare, aveam deja câte o piesă din fiecare) dar îmi dă instrucțiuni valoroase despre cum trebuie aranjate ca să poți dormi cât de cât ok pe trei scaune fără să te trezești omidă. Mă bag iar la nani cu ochii în display-ul care afișează harta, etc. Mă trezesc de forfota din jur și de luminile aprinse. Primim prosoape umede-fierbinți, nu știu ce să fac cu ele dar trag cu ochiul la vecinii din zonă și mă conformez, mă uit și la hartă, ore de zbor etc. Mai avem 90 de minute până la aterizare. Vine micul dejun. Este ora 7 a.m. În Timișoara este ora 2 p.m.
Primim formularele vamale, completez rapid, n-am nimic de declarat. Suntem anunțați să ne pregătim de aterizare. Rânduiesc spațiul din jur. Mă încalț iar apoi privesc fericit pe geam peisajul Japoniei văzut de sus. Parcă este ireal ce văd, am un sentiment clar dar foarte ciudat de ”bun venit acasă”.
Aterizăm, debarcăm, mărșăluim încolonați disciplinar spre control pașapoarte. Amprente luate la ambele police, fotografie, scurt interviu, toate trecute cu bine. Merg la preluat bagajul de cală apoi la controlul vamal. Aici rabla mea de geantă, cea de cală, pare suspectă. Politicos dar meticulos este cercetată pe îndelete, interior și exterior. Vameșul evident surprins de bazarul din geantă îmi spune: ”ai mulți prieteni în Japonia” răspund cu ”da” dar în gând îmi spun că-mi doresc să am cât mai mulți, la activ, știuți, aveam doar 2. Îmi face semn să plec, mai stau să-mi strâng calabalâcul și să închid gențile. Cu pași șovăielnici și cu privirea urmărind indicatoarele mă îndrept spre o anumită ieșire și spre intrarea într-o lume de neimaginat pentru mine. Cu adevărat nu-ți poți imagina Japonia. Este altă lume.
Despre drumul de la Narita la Tokyo (gara Ueno), despre ce a fost în Tokyo (orașul și Institutul de Yumeiho), despre vizita în Utsunomia (clinica lui Hashimoto Shigeru Sensei), despre vizita în rezervația naturală națională Nikko și timpul petrecut la Ryokan (han tradițional Japonez) în alte relatări.
The World through My Eyes. 