JAPAN 2008, TOKYO 2

Un Moț la capătul lumii, acolo de unde soarele răsare.

PARTEA A 2-A

Keisei Skyliner – Ueno – Tokyo – Institutul de Yumeiho – hotelul.

Am aterizat la Narita – Tokyo, am parcurs formalitățile de intrare în Japonia și cele vamale. Știu că trebuie să schimb dolari în yeni și că trebuie să-mi cumpăr bilet la trenul de mare viteză, unicat, Keisei Skyliner până la ultima stație, gara Ueno din Tokyo. Totul decurge simplu, cumva firesc, am senzația că și un copil de 10 ani s-ar descurca. Trenul circulă din 10 în 10 minute pe ruta Narita – Tokyo (stația Ueno). Ajung în tren. Mă târăsc cu bagajul la vagonul de fumători. Arde buza după o țigară, nervul după o cafea și stomacul după apă. Știu că undeva în tren se află automate de la care pot cumpăra cele ce poftesc (țigări am în dotare, restul). Las de izbeliște bagajul, cu inima strânsă … dar asta este, viciile primează! (încă nu știam că nu trebuie să-ți faci griji în privința asta în Japan). Plec la instinct într-o direcție dintre cele două posibile și .. bucuriiieee! Am găsit mașinile care vând fel și fel de cafele la doză de aluminiu, apă și altele de care nu-s curios. Mă dumiresc rapid cum se folosește mașinăria, introduc bancnota, aleg produsele și … pauză, îmi scoate banii înapoi. Schimb bancnota, aceeași poveste. Încerc cu alta, la fel. Privesc uluit mașinăria. Banii, yeni, sunt primiți de la banca din aeroport. Încerc cu mâna tremurândă cu altă bancnotă, tot nimic, banii sunt aruncați afară așa cum i-am introdus. Între timp apăruse un Japonez care aștepta răbdător în spatele meu. Îmi face semn cu degetul. Nu înțeleg ce vrea, apoi arată spre vitrină cu degetul, arăt și eu spre apă și cafea. Bagă ceva monezi la aparat, își ia apă și cafea, le culege din ladă apoi bagă la nișă alte monezi și selectează ce-i indicasem eu, cad în ladă produsele, le ia mi le dă, mă salută și pleacă lăsându-mă șocat, cu gura căscată și ochii bulbucați! După zeci de secunde de șoc îmi revin și alerg după el strigând ”Doumou arigatou gozaimashitaaa!”, răspunde aproape în șoaptă, ”douzou”, ”douzou”. Mă întorc la bagajele rămase singurele, tulburat foarte de eveniment. În timp ce-mi savurez cafeaua îmi pică fisa. Banca mi-a dat bancnote mari, automatul nu avea să-mi dea rest deci mi-a respins comanda și returnat banii. Binefăcătorul s-a prins și a folosit monezi. S-a prins și de faptul că un turist aterizat la Narita are nevoie de ajutor și la oferit necondiționat. Mi-am amintit de Sainji Osensei la vama Giurgiu. Cei care-mi citesc blogul știu de ce!

Continui să savurez cafeaua și țigara după lunga abstinență și privesc peisajul, mare lucru nu se vede la viteza cu care circulă trenul. Foarte scurte clișee din minunata Japonie.(vezi foto)

Ajung la stația Ueno, cobor, ies din subteran și la locul de întâlnire prestabilit dau de Watanabe Sachio san. Japonez, esperantist, mulți ani fiind un fel de secretar personal al lui Osensei. Ne știam din îndelunga corespondență, de peste zece ani. Îmi spune că hotelul are cazarea disponibilă doar începând cu ora 14. Este ora 12 a.m. Vom merge la Institutul de Yumeiho unde voi sta până va fi disponibilă cazarea. În Timișoara este ora 18. Sunt obosit. Mă târăsc, prin ploaie, cu bagajul circa 1 km până la clădirea unde se află institutul. Nu văd mare lucru prin preajmă, atent la drum, la bălți, la ce-mi spune Watanabe san în Esperanto cu accent Japonez. Ajung la ”Institutul Internațional de Practici Medicale Preventive” adică Clinica de Yumeiho din Tokyo, care ocupă etajul 6 dintr-o clădire cu spații comerciale cu numele ”Shibuya”. Nimeni nu are timp de mine, sunt ocupați cu pacienții, mă conduc la ascunziș în birou. Înțeleg din ce-mi spune Watanabe san că trebuie să mă pregătesc de lucru, nu-mi convine dar în lipsă de alte opțiuni mă echipez în samue. Aștept în office. N-a trebuit să lucrez, oboseala mea și esperanto-japoneza colegului m-a păcălit, sunt îndrumat către un tatami tocmai eliberat de un pacient, mi se dă o pernă și un coleg mă acoperă și-mi face semn de ”treci la nani!”. Cu o privire de cățel care tocmai și-a primit osul, plină de mare recunoștință, mă aranjez de somn. Tatami este foarte cald. Nu se poate să fie așa de tare încălzit de ocupantul anterior, nu pot gândi despre cauză dar când să adorm Watanabe san îmi arată o chestie conectată cu cabluri la tatami și mă dumiresc instant că este un termostat reglabil, tatami era încălzit de o saltea electrică. Nu știu când am adormit dar mă trezesc ud leoarcă, parcă dormisem în saună. Vreau la WC, sunt îndrumat înspre locație și când intru rămân blocat! Sectorul vasului de toaletă arăta a ceva gen cockpit de avion, panouri cu butoane, afișaje lcd, două manete laterale, etc. Dau să ridic capacul de la wc, nu vrea, forțez un pic dar scârțâie strident, mă învârt în jur câteva minute holbându-mă la multitudinea de instrucțiuni în Japoneză din care clar nu pricep nimic. Las rușinea la o parte și merg după ajutoare! Watanabe san, amabil și firesc, de parcă nu s-a întâmplat nimic (să nu-mi pierd cinstea obrazului), îmi explică rapid ”cockpit-ul” din WC: cele două ”manșe” una ridică-lasă capacul, alta trage automat protecția de hârtie peste colac; la restul de butoane, funcții gen: alege temperatura apei și tipul de jet dorit la spălat automat posteriorul, temperatura de încălzire a colacului, sunetele ambientale (nu glumesc!), m-a pierdut pe drum. Am ales să întreb esența! Ce buton să apăs ca să trag apa după ușurare? M-a lămurit. Se ”trage” singură după ce te ridici sau apeși un buton dacă nu te așezi. 😀 Munteanul din mine rămâne în stază intelectuală, moțul care zece ani din viață a avut wc clădit în curte, bio, adică un paralelipiped din lemn (proiect identic cu afumătoarea și idem constructorul), iar apa curgea doar la 100 de metri în vale; căldură dată de vreme; zgomot ambiental dat doar de propriile-mi pârțuri, vânt și păsărele; etc. Nici ”baia” de la oraș nu era cine știe ce comparativ cu ce aveau japonezii. De la ”budă” la ”cockpit”. N-am cuvinte!! Cu vezica goală dar mintea plină de minunare mă pregătesc de plecare la hotel, după o scurtă socializare cu colegii de la clinică.

Panou luminos – reclamă la clinica Yumeiho

La Okachimachi station Hotel

Până la hotel facem circa 10 minute, eu privind în jur cam ca ”râma la sudură” și rotind capul ca girofarul, iar Watanabe san sporovăind sacadat și cu mari dificultăți în a-și găsi cuvintele despre programul zilelor următoare. Rețin din ce-mi spune doar că mâine la 9 dimineața trebuie să fiu la Clinica de Yumeiho. Uimirea mea se datora faptului că drumul de la clinică la hotel traversa Ame Yoko Cho, cel mai mare Bazar din Tokyo. Despre Ameyokocho în altă relatare.

Drumul Timișoara – Tokyo și retur, hotelul și restul mi-au fost plătite de Hashimoto Shigeru sensei (Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace! Îi sunt veșnic și profund recunoscător!) Nu știam ce mă așteaptă. Mai târziu m-am dumirit că era ”Budget Hotel” adică hotel ieftin dar ok. Rezolvăm la recepție formalitățile de cazare, mi se pare suspect că toți mă privesc curioși. Am aflat ulterior că-s printre foarte puținii gaijin (străini) cazați aici, am înțeles și de ce străinii nu se cazează la această categorie de hoteluri. Cineva îmi ia rapid bagajul și-mi ace semn să-l urmez, însoțit de Watanabe san fac precum mi se cere, ajungem în cameră, vreau să dau ciubuc la bagajer dar acesta face ochii mari, scoate niște sunete guturale și fuge! Eu nu înțeleg cu ce l-am ofensat, poate i-am oferit prea puțin?! (Japonezii care nu au de a face în mod profesional cu alte culturi nu acceptă ciubuc, ba chiar se simt ofensați, am aflat ulterior). Watanabe san verifică din ochi camera și dă să plece, îl rog să mai stea un pic timp în care desfac la repezeală geanta cu ”bazarul ambulant”, caut cadourile dedicate lui, i le înmânez cu ritualul de rigoare și acum aș vrea să plece. Dar acesta ia fiecare obiect la studiat în detaliu și mă întreabă vrute și nevrute despre ele. Într-un final pleacă. Mă așez pe pat și încerc să-mi dau seama unde sunt și ce trebuie să fac. Camera are maxim 3/2 metri. dar este dotată cu de toate, problema este că toate instrucțiunile sunt exclusiv în Japoneză deci trebuie să mă bazez doar pe intuiții și deducții pentru a mă dumiri pentru ce sunt și cum funcționează dotările. Nu despachetez pentru că nu am unde să-mi pun conținutul genților. Pe scurt, cam asta am remarcat în două ore de investigații: am aer condiționat, baia are de toate (îngrămădite într-un spațiu de maxim 2 m pe 1 m), fierbător de apă, ceai la plic, halat de baie și șlapi adevărați (de calitate). Mă spăl, mă schimb de împuțitele haine cu care am călătorit și plec după provizii de strictă necesitate (cum au fost: bere Sapporo, apă, cafea la doză și ce mâncare găsesc la ”take away” – caserolă). Găsesc rapid, instruit fiind de Watanabe san, un 7 – 11 (7-Eleven, magazine gen Profi de la noi cu numele pus după orarul de funcționare). Fac proviziile necesare. Peste tot unde umblu lumea îmi zâmbește frumos și mi se înclină de parcă aș fi ceva prinț sau bunul lor prieten. Zâmbesc la fel și eu și fac febră musculară la ”erector spinae” de atâtea plecăciuni. Revin la hotel, spălat, schimbat la halat (de fapt un fel de kimono), luat o bere și pornit televizorul, butonez la el, totul în japoneză, găsesc un film vechi din care mai înțeleg câte ceva dar când mi se pare că anm prins ideea intrigii din film .. TV-ul se oprește brusc! Bag – scot din priză. Apăs disperat pe butoanele telecomenzii, pe butoanele din dotarea aparatului și … nimic! Resemnat, bag parola wi-fi primită la recepție în setările laptopului și butonez internetul. Profit de împrejurări să-mi anunț rudele și prietenii că-s tocmai la Tokyo. După 2-3 beri acestea-și fac efectul și trec la papa – nani. Când mă trezesc constat cu stupefacție că-i ora 3 a.m. Îmi caut de lucru, navighez pe internet, butonez televizorul și telecomanda aferentă dar e mort, clar defect! Nu știu ce-i cu cutia anexată aparatului, pare ceva gen receiver dar n-are butoane sau telecomandă. Clar la prima oră fac reclamație! Adică aveți în Japonia budă S.F. dar n-aveți un Tv funcțional?? Chiar așa??

Se face ora 7 dimineața, eu deja obosit, mă îmbrac frumos și cobor, cu scopurile de: la recepție să reclam televizorul defect și la magazin după încă o cafea. La recepție mi se zâmbește frumos și mă lămuresc în final, după explicațiile primite într-o engleză aproximativă, cum că cutia lipită pe televizor are rolul de a primi 100 de yeni (aproximativ 1 dolar) introduși în fanta din față, după introducerea monedei (nu merge cu alte monede sau cu bancnote împăturite și vârâte acolo!) am acces la Tv timp de 59 de minute și 59 de secunde. Dacă nu vâr instant altă monedă, gata, switch – off, stingerea! Îmi cade mandibula, și cu ea bălăngănindu-se mă îndrept spre magazinul ”7 – Eleven”. După cafea, bere, și alte bucurii care să mă scoată din șoc.

Restul poveștii (reale!) … va urma!