JAPAN 2008, TOKYO 3 (continuare)

PARTEA A 3-A.

La pas prin Tokyo. Ueno Koen.

Cele șase ore diferență de fus orar mi-au creat probleme, normal, la ora doișpe noaptea la Tokyo bioritmul meu îmi spune că-i ora șase dimineața și-mi dă deșteptarea. N-am ce face, somnul nu vine, așa că bețivănesc (cu măsură!) cam până pe la ora trei a.m. De plictiseală. Mă uit la filme la TV, atent să bag fisa de rigoare după cele 59 de minute (nu mai aștept să treacă și cele 59 de secunde). La șapte îmi dă deșteptarea alarma pusă la telefon de cu seara. Savurez o cafea la conservă (excelentă!) cumpărată ieri de la ”vending mășin”, adică automate de la care poți cumpăra aproape orice vrei să bei, fierbinte, cald sau rece, cu sau fără alcool. Concomitent cu savuratul cafelei încerc să-mi pun la treabă sărmanul neuron traumatizat de ineditele informații și experiențe, de schimbarea de fus orar (nesomn) și de berile de azi-noapte. Studiez harta orașului Tokyo, zona metropolitană. Imeeenss!! Nu-mi fac planuri de plimbare, la ora 9 trebuie să fiu la clinica de Yumeiho și nu știu cât timp voi trebălui acolo. Deși știu că în 15 minute de mers agale ajung acolo pe la ora opt plec. Știu că în Japan nu-i deloc bine să întârzii dar … nici să ajungi mai devreme! Dacă întârzii te faci pe tine de caca, dacă ajungi mai devreme faci de caca pe cel/cei cu care te întâlnești (se simt jenați că te-au făcut să aștepți). Ajung la clădirea clinici în circa 20 de minute, (deoarece am căscat gura la una alta pe drum). Buun, obiectiv localizat, timp mai am, dau o tură prin zonă, intru în Ameyokocho (cel mai mare ”bazar” din Tokyo) și nu știu la ce să fiu mai atent, la hoarda în mișcare sau la tarabe, magazine, chioșcuri cu lucruri despre care habar nu aveam ce sunt. Pfuuii, nouă fără zece minute, fuga la clinică! Bine, fuga-fuga dar încotro??! Constat stupefiat că în balamucul dimprejur m-am rătăcit! Văd linia de tren (cu (de fapt este ceva între metrou și un lung tramvai, ca funcționare) suspendată în apropiere și mă țin de ea sperând că mă duc în direcția bună nu cea opusă. Ajung la 9 fix la intrarea în clădire, jale, am întârziat clar pentru că urmează lift și urcat la etajul 6. La 9 și câteva minute descind din lift la ușa clinicii. Intru, ne salutăm între noi foarte politicos, eu, terapeuții și primii pacienți. Watanabe san mă întreabă dacă am nevoie de ceva, dacă totul este bine și-mi face program de vizite și plimbări pentru următoarele zile (în scris) iar eu mă gândesc la ce voi face în clinică. După ce am lămurit programul Watanabe san stă și mă privește fix, stau și eu nedumerit. Mă întreabă iar dacă totul este clar. Răspund că da, foarte clar! Atunci îmi spune să merg să vizitez Ueno Koen (parcul Ueno), acolo unde mă lăsase Keysei Skyliner este intrarea. Eu cu moaca de om uimit întreb de ”treabă la clinică?”. Îmi răspunde că nu am ce face acolo, ei sunt ocupați cu pacienții, toată ziua iar Shigeru Sensei nu-i acolo, vine doar peste 4 zile. Întreb dacă pot sta cuminte și asista la terapii și-mi răspunde că nu se poate, pacienții ar fi stânjeniți de un gaijin gură-cască. Și iac-așa m-am trezit cu patru zile relativ libere. Spun relativ libere pentru că ce a urmat a conținut și întâlniri unice, marcante pentru tot restul vieții mele de pe pământ precum și de cea eternă, din ceruri.

Parcul Ueno și retur la Hotel

Despre parcul Ueno și ce tot conține (Muzeul Național de Artă, Muzeul De Artă Modernă, grădina botanică cu cele mai frumoase Dalii și Crizanteme, Lacul cu nuferi, lungile alee cu cireși japonezi ornamentali – de văzut la înflorit, la festivalul Sakura, templele antice, grădina zoologică, și altele) se pot scrie cărți cu mii de pagini. La fiecare vizită ulterioară în Tokyo, am revenit deseori în parcul Ueno și de fiecare dată am fost super încântat. Voi scrie cândva un articol dedicat acestui parc.

Plec de la clinică destul de confuz dar respect recomandarea și mă îndrept către parc. De la distanță nici nu-ți dădeai seama că-i parc acolo, înconjurat fiind de fel și fel de clădiri. (Am fost foarte impresionat de faptul că deși am văzut probabil zeci de mii de clădiri în Tokyo nu am găsit două identice arhitectural, nici măcar în zona caselor, din suburbii!) La stânga stației Keisei Skyliner urc câteva scări trecând timid pe lângă secția de poliție din fața căreia mă privesc indiferent câțiva polițiști. Gena de român, viețuitor și în comunism, mă face să mă simt vinovat fără motiv. Simpla prezență a organului stârnește asta. Așa am fost dresați. Dar poliția japoneză îmi dă un ignor absolut în timp ce eu mă furișez timid pe lângă ei. Când mă simt în siguranță pot vedea minunățiile din față! Nici n-am pus bine piciorul în parc că mă și apucă frenezia fotografiatului, uimitului și minunatului. Îmi petrec următoarele ore aproape alergând între reperele vizuale, cu pauze scurte de fotografieri. Mă rătăcesc dar nu-mi pasă deși am obosit. Fac pauză la un loc de fumat (fumatul este permis doar în zonele special amenajate) în zona dotată cu ”vending mășin” și fac provizii de cafea și apă. Acolo realizez că n-am văzut o hârtie pe jos, un muc de țigară aruncat neglijent, un ambalaj de ceva, plăsticărai, nimic! Curățenie impecabilă peste tot! (Mai târziu, la altă vizită, am văzut elevi de școală primară, cu profesoara împreună, în uniforme, dotați cu mânuși și saci de plastic strângând mizeria de pe jos, inclusiv mucurile de țigară. Mai arunci neglijent ceva, orice, dacă vezi așa ceva?!)

Profund impresionat dar și total vlăguit caut ieșirea din parc și implicit drumul spre hotel. Văd indicator spre stația K. Skyliner-ului de unde știu să merg la hotel. Mă opresc la 7-Eleven de-mi iau papa la pachet. Nu mai am energie de încercat ceva la un restaurant. În magazin, ca tot românul, mai bag în coș câte ceva, trebuie – nu trebuie lasă să fie, … berea trebuie! 🙂

Pe la ora 16 ajung în cameră, la hotel, curat lună! Lenjeria de pat, prosoapele, halatul, consumabilele din baie, evident schimbate! Deși la șampon, săpun și gel de duș abia dacă epuizasem jumătate! Până și pieptănul dat moca era schimbat (era clar schimbat! Era în ambalaj intact!) Șoc! Parcă era ”budget-hotel” adică ieftin?!. Tot la acest ieftin hotel văzusem o aripă a clădirii (dimineața, căutând ieșirea …) dotată cu ceva gen sertarele de la morgă dar în care evident erau cazați oameni vii. Un ”fagure” în ale cărui găuri erau paturi culisante. Dotate cu display tv și probabil altele, imposibil de văzut dacă nu erai beneficiarul, dar sigur wc-ul și duș-ul erau la grămadă (doar nu erau dotate și cu ploscă/tavă pentru puturoasele excreții! Și iacă așa descoperii, eu, țăranul/păstorul de la munte ceea ce însemnă ”capsule hotel”. Fără să mă gândesc prea mult aș prefera să dorm pe laiță în târnaț acoperit, cu o cergă sau cu șuba lu` bunicu!

Beau o bere, cu greu, așa de stors sunt că nici de ”beut” nu pot! (semn grav pentru un Ardelean!). Mănânc din ceea ce am cumpărat, cu poftă, deși în afară de orez și pește habar nu am ce mănânc dintre celelalte. Gusturi și mirosuri noi. Nu-s rele, ba chiar dimpotrivă, dovadă că ”rad” tot. Dar tare aș vrea să știu ce am mâncat! Adorm încă molfăind ceva ce semăna a sărmăluță, cu gust dulceag, adică avea aspect de sărmăluță, gustul și mirosul erau din altă lume.

Mă trezesc la pe la șapte jumate seara. Afară beznă, după cum arăta pe fereastra. Beau o cafea și pe la ora 21 ies la plimbare. Străzi pustii, dar plin de mini birturi pline. Nu le-am văzut ziua, am aflat după ani că se deschid doar seara, pe la ora 18, când ”salary-man” ies de la lucru. Cam la fel cum adevăratele ”Ramen – Shop-uri” vând doar între orele 13 – 15, în intervalul când ”salary-man-ii” au de obicei pauza de masă.

După o oră, retur la hotel. Este ora 22. Somn ioc! Cum să fie, după trezit la 7 jumătate și cafea! Mă uit lung la dozele de bere, mă uit cameleonic, sunt diverse! Kirin, Sapporo, Yebisu, Asahi! Parcă se uită și ele la mine! Sapporo câștigă! Cu amanta blondă în mână iau la întrebări televizorul. Parcă încep să pricep ceva din limba Japoneză. Dar clar este că ce învățasem acasă nu se potrivește cu ce vorbesc ăștia aici! (fapt confirmat și de fiicele lui Saionji Osensei, care nu și-au putu stăpâni râsul citind ghidul meu de conversație Român-Japonez, spunându-mi, printre scuze: ”noi nu vorbim așa”). Mă plictisesc de Tv, drept urmare îl las să funcționeze ca background acustic și trec la puricat foto. Văăăleu! Sunt deja sute de foto! Amân pentru acasă triatul. Și l-am tot amânat, timp de 12 ani. Până acum când scriu aceste rânduri. Și bine am făcut. Acum fiecare foto reactivează evenimentele, emoțiile, impresiile, gândurile trăite atunci.

Despre parcul Ueno și frumusețile din jur promit să revin cu un articol dedicat, incluzând selecții din colecția de foto strânsă din vizitele repetate într-o perioadă de 11 ani.

Într-un final vine și somnul. După ce am scris mailuri la familie și prieteni și le-am umplut cu poze alese la nimereală. La fel și foto de mai jos.