(Continuare la partea a 3-a)
LA RESTAURANTUL JAPONEZ. RAMEN-SOBA.
Tokyo 2008, ziua 2. În timp ce-mi beau cafea și studiez pe Google cam pe unde să merg la minunat astăzi primesc mesaj de la Watanabe san cum că-s invitat să iau masa de prânz împreună cu colegii la un restaurant aflat aproape de hotel. Watanabe san vine să mă ia din fașa hotelului la ora 14:15. Confirm fără ezitare dar nu fără a mă întreba unde-o fi restaurantul de lângă hotel, nu văzusem așa ceva în preajmă.
Până la întâlnirea de prânz am câteva ore la dispoziție dar decid să nu plec prea departe de hotel și mai ales nu în zone noi, total necunoscute. Sunt foarte Prudent, după pățania din prima zi când m-am rătăcit instant și am întârziat la clinică! Timp de câteva ore îmi tocesc papucii făcând ture circulare pe toate străduțele din jurul hotelului, căscând gura la te miri ce. Și aveam de ce mă mira. Totul era nou, în sensul de ” așa ceva n-am mai văzut” și de ”wow”. Spre exemplu, am stat circa 15 minute și m-am uitat gură cască la cum erau parcate mașinile și apoi redate proprietarilor, automat, cu un fel de lift robot, într-o clădire foarte îngustă și foarte înaltă. Orice aș fi putut crede că era destinația clădirii, doar parcare nu! Intrai cu mașina pe o platformă, coborai, apăsai ceva butoane la un panou de comenzi, lipit apoi cardul de cititor și plecai. Mașina era ridicată și parcată automat. La un moment dat m-am proptit pe o terasă (mult spus terasă, o singură masă pe trotuar) la cafea și am studiat în detaliu trecătorii și … trecătoarele. 🙂
La ora 13:30 sunt în cameră la hotel, dușuit, schimbat hainele nădușite iar la 14:10 sunt în fața hotelului. Sosește Watanabe san, schimbăm saluturile și politețurile de rigoare, îmi face semn încotro să apuc, nu apuc să-i spun că-s bine, super fericit și încântat că ne oprim în dreptul unei clădiri, la circa 10 metri de hotel. Afară nimic interesant, câteva banere verticale scrise în pictograme kanji. Watanabe san intră în hol, îl urmez și ne oprim în fața unui lift. Nu îndrăznesc să întreb unde mergem dar încep să bănuiesc că vom prânzi la cineva acasă. Urcăm cu liftul multe etaje, acesta se oprește, Watanabe san îmi face semn să ies, și .. ȘOC! Am ieșit din lift în mijlocul unui restaurant! În fața mea erau mese cu clienți! Îmi pică fața! (Ulterior am descoperit că majoritatea restaurantelor și chiar și unele magazine sunt accesibile uzual cu liftul, sau în caz nefericit pe scara de incendiu)
Watanabe san caută din ochi colegii timp în care-mi spune că la acest restaurant se gătește un foarte bun Ramen. Sincer, habar n-am cei ăla dar îl cred. (În afară de noțiuni elementare despre sushi nu știam nimic despre mâncarea japoneză la acea vreme). Ne așezăm la masă, iar schimburi de politețuri și întrebări grijulii despre mă simt și dacă totul este ok. Toată lumea comandă Ramen, n-am motive să nu vreau și eu. Nu știu de care, alege Watanabe san și pentru mine. Așteptând comanda, în tăcere, colegii având gura ocupată cu bere iar eu prea ocupat să studiez ce se află prin preajmă, dau cu ochii de niște sticle doi litri aflate pe un raft în spatele meu (vezi foto mai jos). Vigilent, Watanabe Tatsuhiro san (alt Watanabe) aflat în stânga mea, observă torticolisul meu și-mi explică: sortimente de Sake și sortimente de rachiu din orez (diferența de tărie, Sake 10 – 15 grade, rachiul peste 20). Îmi exprim surprinderea în privința volumului îmbuteliat, îmi spune că-i mai gustos îmbuteliat în cantitate mai mare și că se comandă de obicei o sticlă- două, să nu streseze ospătarii. Bună ideea! Dar cu ochii după sticle nici nu-mi dau seama când răsare în fața mea un castron imens plin ”vârf” cu de toate, lângă el o pereche de bețe și o lingură din porțelan cu o formă tare ciudată. În castron înoată chestii mai mult sau mai puțin cunoscute, printre care niște tăieței groși și negrii. Stau cuminte trăgând cu ochiul la ce fac ceilalți comeseni, să nu mă fac de rușine neștiind ce și cum. Și-i văd luând cu lingura zeamă iar apoi cu bețele chestiile solide din castron. Concomitent aproape. În mâna stângă lingură, iar în dreapta bețele. Fac la fel, copy/paste, aș vrea eu … că începe tragi-comedia. La beut zamă cu lingura mă descurc, dar la prins cu bețele ce-i prin oală cam ba! după ce termin cu verdețurile, mai ușor de capturat, fac și eu ce văd că fac ceilalți, adică, ei procedează astfel: prind între capetele bețelor (hashi le zice aici) un capăt de tăiețel negru gigant (le zice soba, și-s făcuți cel mai des din făină de hrișcă, uneori amestecată și cu alte făinuri) și-l sorb prin aspirare rapidă direct în stomac (cred, că la cât e de lung nu-s sigur că încape în gură!). Cam în două secunde ”macaroana” neagră (fără gaură) dispare extra zgomotos pe gâtlejul lor. Gata, m-am prins, încerc și eu! După un minut de sondat castronul reușesc să capturez un capăt de tăiețel, îl introduc mândru în mestecău și îl sug din toți bojocii și răsputerile, intră cumva și mă mir că încape în gură! Beleaua este că am impresia că tăiețeii mei sunt vii! Așa de tare se zvârcolesc, mai ales spre capătul încă liber, încât stropesc totul în jur pe o rază de un metru cu zeama în care au înotat până la capturare! Zama e fierbinte, ușor picantă, incredibil de bună, tot îi delicios, dar nu de asta mă trec valuri de transpirații! Lupta cu lungii ”viermi” negrii din castron este colosală! Mă strădui să fac aidoma precum văd la vecini dar nu înțeleg cum de la ei tăieței stau parcă hipnotizați, cataleptic de drepți, în timpul actului de sucțiune iar ai mei să zbat să scape de ”aspirator”?! Watanabe san uită că-i Japonez și că nu e frumos să-și exprime emoțiile fățiș și mă privește foarte amuzat, ba chiar îl pufnește râsul, apoi îmi dă instrucțiuni verbale însoțite de gesturi și mimică. Mie-mi vine să mă ascund sub masă de rușine! (nici el nici eu nu o bănuim acum, dar voi fi răzbunat curând, la restaurantul cu specific Românesc din Tokyo, când el se va lupta cu furculița și cu sarmalele!!) Într-un final biruiesc și eu! Remarc faptul că războiul cu tăiețeii a făcut și victime colaterale, cămașa mea neagră este plină de mici puncte roșii, ochelarii la fel (am crezut că Watanabe a făcut pojar până m-am prins că am ochelarii stropiți cu zeamă!), în jurul castronului – masa la fel, Tatsuhiro san are o bluză roz, nu se vede unde l-am stropit. Constat că zvârcolicii tăieței ingerați au marcat cu stropi de zamă un teritoriu considerabil în jurul meu. Mi se pare mie sau japonezii se uită la mine ca la un babuin de la zoo??
Ai mei colegi se grăbesc să plece la treabă, eu să ajung la hotel să mă spăl, cu tot cu cămașă, pantaloni și ochelari. Tatsuhiro san face cinste cu prânzul. Mă minunez unde a intrat la el între coloană și pielea de pe burtă ditamai castronul cu Ramen și o bere, că evident nu se vede! La mine se vede clar! Se vede mai ales faptul că nu știu să sorb Soba – tăiețeii. Cât coborâm cu liftul mă simt bine, parcă mai ușor, dar pe trotuar în drum spre hotel, mă simt de parcă am înghițit un elefant! Meditez la ce înseamnă să mănânci stresat maxim! Urc cu liftul spre etaj-cameră la hotel, mă simt tare greu. Trec la igienizat și curățat hainele. Abandonez treaba. Mă prăbușesc în pat și … somn.
Ramen, Soba, Sake în cantități uriașe.
The World through My Eyes. 