LA RESTAURANTUL ROMÂNESC DIN TOKYO. MICI ȘI SARMALE. Tokyo Metro.
Tatsuhiro Watanabe san este terapeut Yumeiho. Nu lucrează la Clinica de Yumeiho din zona Ueno, are propriul cabinet în alt capăt de Tokyo. Știam din corespondența cu el că este mare fan România, vizitase Sibiul, Sighișoara și Maramureșul. Ne invită, pe mine și pe celălalt Watanabe (W. Sachio, nu sunt rude, doar coincidență de nume) să cinăm la restaurantul Românesc din Tokyo, la o zi după jalnica mea experiență cu Ramenul.
De dimineață și până pe la ora 14 bântui ”bazarul” Ameyokocho (va fi altă povestire despre asta) și câteva clădiri pline de magazine în căutare de cadouri. Întâmplător găsesc două magazine dedicate exclusiv produselor tradiționale japoneze, pe străduțe, departe de zona turistică, deci cu prețuri bune și fără kitsch-uri, acolo aproape golesc portofelul și plec precum precupețul din piață încărcat cu sarsanale, sacoșe, sacoșele. Fac exchibiții pe drumul spre hotel evitând să rașchetez oameni, stâlpi, clădiri, verdeața, cu calabalâcul. Ajuns la hotel, trec pe laterală dar ca acceleratul prin recepție, dând un scurt ”Konniciwaaaa” recepționerului care mă privește uluit. Mă strecor cu greu în lift, era ceva de genul ori eu urc ori bagajul. Dar în cele din urmă ajung fericit în cameră. Știind că seara am program, Watanabe san îmi spusese că vine să mă ia când termină treaba la clinică (cândva după ora 18), mă pregătesc de papa și odihnă. Shopping-uitul mă storsese, ca pe lămâia săracului, de orice picătură de vlagă. Pe la 17 mă dușuiesc, mă îmbrac frumos, că deh, mergem la restaurant, românesc, unde se uită lumea cum arăți și comentează. Pe la 17:30 mă decid să mai stau întind în pat un pic, doar îmi cărasem burta ore întregi prin magazine și lombarul era în grevă. Mă întind cu grijă la țoale și ….. sar din pat ca la alarma de bombardament. Adormisem și mă trezise un țârâit ciudat și insistent. Mă uit speriat prin cameră încercând să localizez sursa, uau, surpriză, sună telefonul, răspund, Watanabe san mă informează că mă așteaptă jos la recepție, confirm sosirea și mă uit la ceas, este ora 18:30. Buimac mă spăl un pic pe față, udându-mi bine cămașa și nădragii în baia înghesuită, aplecat deasupra mini-chiuvetei. Arăt de parcă am făcut duș îmbrăcat și m-am pișat pe mine dar nu contează! Plec în viteză.
Cu Watanabe Sachio san pe post de ghid ne îndreptăm spre cea mai apropiată intrare la metrou. Acolo constat că nici ghidul nu știe precis unde trebuie să ajungem. După ce se holbează la harta cu liniile de metrou circa 10 minute decide să-l sune pe Watanabe Tatsuhiro san (ca să nu-i încurcăm, primul va fi Watanabe san iar al doilea Tatsuhiro san) cu acesta urmând a ne întâlni la ieșirea de la metrou de lângă restaurantul românesc. Pare a se fi dumirit. Coborâm la metrou. Și tot coborâm. Urmează o foarte interesantă oră de călătorie, cu două linii de metrou până ajungem la destinație. Fusesem cu metroul în București, dar acela era ca un amărât de tramvai vechi față de cel din Tokyo. Coborâm într-o impresionantă stație de metrou, monument arhitectonic. La ieșire ne întâmpină zâmbitor Tatsuhiro san, ne spune că restaurantul este la câteva sute de metri și o ia înainte. Mai să mă piardă în urmă când dând cu ochii de o clădire pe colț cu o muchie așa de ascuțită că de te puteai tăia în ea mă opresc la admirat și fotografiat. Îi văd opriți undeva departe pe stradă și alerg la ei. Nu pe mine mă așteptau, citeau meniul din fața restaurantului.
Intrăm, gazdele ne primesc ca pe împărați, masa rezervată ne așteaptă. Patronii, soț-soție, de pe lângă Cluj, se bucură să schimbe o vorbă românește. Îmi spun că Tatsuhiro san este clientul casei. Mă întreabă ce poftesc din ce au. Le spun că-i las pe ei să decidă dar amintindu-mi de umilința cu Ramenul și de zâmbetele lui Watanabe san le povestesc rapid întâmplarea și ei promit să mă răzbune! Așa că primim la masă, lingură, furculiță, cuțit, pălincă (după gust adevărată! Din rezerva personală a patronului!) dar nici urmă de bețe! Văd că patroana le ia meniurile și-mi spune că ne dă la toți sarmale cu varză și groșcior și mici cu legume, că asta are proaspăt și tare bun. Stăm la povești, în Japoneză, Română și Esperanto. Stăm reciproc cu ochii pe paharele comesenilor, politețea cere cu strictețe să faci plinul la paharele lor. Dacă ți l-ai golit, golit rămâne până nu se sesizează vre-un comesean să te servească umplându-l. Este ”atentat la pudoare” să-ți torni singur în pahar. Cam la fel și dacă ți-a turnat cineva și nu vrei să bei, maaare insultă! Deci, dacă ești la băut cu prietenii ori nu te lasă să te îmbeți ori te îmbată după cum vrea neuronul lor! Vine să ne țină companie la pălinca de Maramureș și patronul. Zice că le merge tare bine și că se gândesc să se mute într-o locație mai încăpătoare dar că-s tare mari chiriile în zonele bune, întreb cât de mari (na, român curios!). Îmi spune și io mai să pic de pe scaun. Ca să-mi treacă șocul, vizibil după poziția mandibulei mele, schimbă subiectul întrebându-mă despre cum mai e prin țară și spunând că le este dor de Ardeal dar că n-ar pleca din Japan. Îi cred!
Vine patroana cu oala (de lut!) plină cu sarmale încă în clocot. Vine și patronul cu un platou cu mici, muștar, picioci, verdeață; vine și o domnișoară ospătar japoneză cu un cos cu pită, se vede că-i tot de casă, la pâine mă refer. (aflu din experiență și din povești că în Japan nu se prea găsește pâine ca la noi, din grâu) Cum am fost toți vigilenți și nu ne-am lăsat să de golească nici măcar puțin paharele, pălinca roade la stomac și la neuron. Așa că dăm iama la sarmale și ce mai este pe lângă. Fac rapid transferul de bunătăți pe propria-mi farfurie, ung bine cu groșcior o sarma și mănânc cu poftă. Grosciorul mi se pare tare dubios! (aflu mai târziu că smântâna este rară și foarte scumpă în Japonia și este de obicei înlocuită cu un sortiment de maioneză cu gust asemănător) La a doua sărmăluță renunț la smântână. Profit de un râgâit discret ca să privesc în jur. Tatsuhiro san mănâncă relaxat, dar …. surpriză!! Watanabe san se chinuie să taie, folosind cuțitul, o biată sărmăluță ținută prizonieră cu furculița. Și-l urmăresc discret, minute în șir, cum transpirat de stres se luptă cu furculița și cuțitul să tranșeze și să-nfulece sarmalele și micii. Mă simt răzbunat dar parcă nu-mi vine să râd când mă gândesc la ce-am trecut cu Ramenul. Watanabe san observă că trag cu ochiul la el și-mi spune cum că în viața lui nu a mâncat cu furculița și că-i este și mai greu să o facă ținând-o în mâna stângă. Iau lingura din dotare și îi arăt prin exemplu personal cum să taie sărmăluța și să o pape folosind doar lingura. Iau un mic la modul simplu, cu mâna și mușc din el. Watanabe san se înseninează și dă iama la bucate. Se relaxează și se descurcă bine. L-am salvat clar din interes, pentru că fără el n-aș mai știut să mă întorc la hotel! Altfel ori pleca flămând ori cu indigestie (ca mine după primul ramen) și poate mă abandona pe drum.
După ce am golit blidele și tigaia Japonezii nu refuză un pahar de vin și apoi un ceai din partea gazdelor, eu mă mulțumesc cu apă plată. Nici aia nu mai intră în burdihanu-mi supra încărcat de bunătăți. Profit de ocazie, cât timp cei doi Watanabe sunt ocupați cu beuturile, să întreb gazdele, neaoș pe românește, despre ce-i vital de știut în privința regulilor de politețe, de interacțiune socială. Remarcasem deja că tot ce citisem despre subiect, și mult citisem, nu se potrivea cu realitatea, cu ce experimentam deja pe viu în primele zile din Japonia. M-au liniștit rapid: 1. Este bine dacă o poți face dar nu se așteaptă nimeni să le respecți regulile, gaijin (străin) fiind. 2. Orice gafă faci se rezolvă cu un sincer ”gomen-nasai” adică ”îmi pare rău”, ești străin deci implicit tontălău, dar nu-i vina ta. 3. Te faci de mare ”caca” dacă te dai mare (șmecher sau nu). 4. În spațiile publice (pe stradă, la metrou, restaurant, magazin etc.) comportă-te la fel cu toată lumea. Bune sfaturi, verificate în anii (vizitele) ulterioare.
Am mai fi stat, gazdele parcă nu ne lăsau să plecăm, aduseseră plăcinte, făcute pentru ei nu pentru clienții restaurantului, dar Watanabe san îți dă seama că noi avem de mers o oră înapoi de unde am venit cu metroul. Nu locuim în zona precum gazdele și Tatsuhiro san. La ora 24:00 metroul ia o pauză. Este ora 23!! Ne luăm rămas bun de la gazde. Eu cu ei promitem să ne revedem în România dacă nu mai trec pe la restaurant când voi reveni în Tokyo. Marș forțat spre metrou unde, odată ajunși, în așteptarea trenului, Tatsuhiro san face instructajul necesar lui Watanabe san astfel încât să nu ajungem cine știe unde în miezul nopții. Urmăresc cu toată atenția indicațiile la hartă dar.. nu pricep nimic! Vedeți foto de mai jos ca să înțelegeți de ce …
Bancheta din metroul Tokyo 
no comment! 
harta rutei (in vagon) 
Așa arată interiorul vagonului de metrou din Tokyo
Ajung târziu dar fără probleme în cameră la hotel. Pentru o fracțiune de secundă îmi spun ”ce are dacă dorm așa”, rațiunea triumfă cu greu spunându-mi: ”dacă mâine ieși la plimbare în pijama atunci culcă-te așa” (cu ținuta de oraș pe mine). Fac schimbarea vestimentației cu mișcări de leneș (mă refer la animalul care trăiește în Australia, cocoțat pe eucalipți). Tot cam ca el și put dar n-am putere să merg la duș. (Umezeala din Tokyo, stresul emoțional inerent interacțiunii cu o cultură și civilizație complet diferită fac ca mirosul corporal să se altereze rapid. Nu doar la noi, occidentalii. De aceea Japonezii fac baie/duș foarte des.)
The World through My Eyes. 