JAPAN 2008 – Tokyo (6) – The World through My Eyes.

Ameyayokocho

Denumită pe scurt Ameyoko, este o piață (gen ”bazar” cu de toate) desfășurată pe o distanță de circa 2 kilometrii de o parte și de alta a liniilor de tren/metrou ușor (suspendate) și sub acestea. Găsești acolo orice-ți poți imagina și pentru europeni și ce nu-și pot imagina. În zona adiacentă liniilor de tren se găsesc tarabe, sub linii mini magazine, în clădirile de lângă mari și mici magazine. Se pare că a inițial a funcționat ca piață neagră în vremea ocupației americane, de unde și numele, apoi a evoluat într-o piață liberă cu absolut de toate.

Încă ghiftuit după cina la restaurantul cu specific Românesc, decid în dimineața zilei următoare că-i necesară o plimbare. Unde să merg? La bazar la șoping, încă nu tocasem chiar toți bănuții. Mai fusesem acolo, dar după 2-3 ore de căscat ochii (și gura) fugisem de acolo năucit de lume, de gălăgie, de culori, de mirosuri. Dar cel mai tare mă oboseau acele interesante lucruri puse la vânzare despre care nu-mi puteam da seama exact ce-i cu ele, la ce folosesc. Engleza majorității vânzătorilor se rezuma la un ”helău – pliiiz” și cam atât! Mă minunez de câte specii de pești proaspeți și alte arătări marine proaspăte își fac somnul de veci pe paturi de ghiață expuși/se în aer liber. Vreau să fac fotografii dar lumea mă îmbulzește și-mi toate mișcate. Mișcat, de nevoie, sunt și eu spre alte destinații luat de valul de oameni. Fac o tură până-n capăt, pe o parte a pieței și apoi mă întorc pe cealaltă parte a liniilor de tren, la final mă vâr și prin puzderia de mini magazine de sub linii. Toată treaba îmi ia peste trei ore. Aproape leșinat de oboseală și de sete văd un birt pe o străduță lăturalnică (știu că-i birt după cum văd mesele afară) și instant mi se face poftă de o bere! Când mă apropii îmi dau seama că singurul loc liber era o masă improvizată dintr-o scândură așezată peste două lăzi de bere iar pe post de scaun era o ladă de bere așezată vertical pe lungime acoperită cu ziare. N-am energie să mă mir prea tare. Nenea Shefu mă vede proptit lângă improvizație și spunându-mi ”dozo-dozo” (adică ceva gen poftiți vă rog) îmi face semn să mă așez pe pseudoscaunul din dotare. Bucuros îl ascult și cer ”biiru”. Se scarpină pe chelie, îmi face semn să aștept cu ”choto-matte” adică, stai un pic. Dispare în coșmelie și după o vreme, în care eu mă stafideam de sete pe lada de bere aflată într-un precar echilibru, revine cu o foaie de hârtie scoasă la imprimantă cam cu un an în urmă după cât era de gălbejită. Văd ceva gen meniu, dar nu știu să citesc în japoneză, îmi face semn să mă uit la poze, mă prind, trebuie să aleg ce bere vreau!! Pfuii! Păi știam din prima, Sapporo! Scoate un mormăit și se agită, pricep că n-are berea asta, le iau la dictat pe rând pe cele știute de mine, tot nimic! Arăt cu degetul la nimereală și omul pleacă fericit și recunoscător c-a scăpat de maimuțăreală. Revine parcă teleportat instant cu o sticlă bere rece de mi se lipește palma pe ea (nu mai aștept la turnat în pahar), e brună și tare bună sau sunt eu însetat?! Citesc ce scrie pe sticlă, ”YEBISU”. Și așa am descoperit încă un sortiment de bere bună (brună) Japoneză. Tare bună! Tare sub toate aspectele, are 7% alcool. N-am apucat să dau pe gât un sfert de sticlă și încep să mă clatin cu lada-scaun cu tot! Mă uit cu respect și admirație la sticla de bere, citind marca încă odată. Dar clătinatul devine îngrijorător, mă întreb cum de m-am amețit așa de tare din câteva guri de bere, privesc în jur să văd dacă se vede că mă bălăngăn și constat stupefiat că toată lumea se clatină. Unii se ridică de la mese și se retrag pe unde apucă, aud o voce calmă dar fermă care zice ceva în difuzoare aflate habar n-am unde și-mi dau seama că-i cutremur!! Dar, na, ca Ardeleanu, până mă dumiresc eu se liniștește zbuciumul tectonic și lumea-și reia treburile de parcă nu s-a întâmplat nimic. Fac la fel. Reiau treaba cu berea. Nenea Shefu de la birt vine zâmbitor spre mine spunându-mi ”dajobu-daijobu desu”. Știam că asta înseamnă că totu-i în regulă. Probabil a verificat dacă nu s-a c..at pe el de frică gaijinul sau nu cumva s-a dat cu cracii în sus cu tot cu ladă. Storc ultima picătură de bere din sticlă. N-apuc să așez pe ”masă” sticla și mă trezesc cu Nenea Shefu plantat lângă mine cu altă sticlă. Bodogăne ceva zâmbitor și vesel încheiat cu ”dozo-dozo”. Nu pricep, nu cerusem încă o bere, văzând moaca mea confuză, arată spre el și spre bere, spre el cu o mână spre bere cu ambele mâini și apoi tot așa spre mine. Mă dumiresc, știu că așa se dau cadourile în Japan, berea nr. 2 era ”din partea casei”. Nu pot jigni omul refuzând cadoul! Mă fac cât de confortabil pot pe lada instabilă și încep sinteza zilei, a cât a trecut din zi. Nu-mi place rezumatul. Peste trei ore de brambureală prin bazar și am în sacoșă câteva perechi de chiloți, ciorapi și două tricouri, toate de uz cotidian. Rămăsesem în pană la cât nădușeam pe acolo și de spălat cine? La hotel rușine să dai lenjeria! (m..deh, minte de țăran român! Mi-a trecut genul acesta de rușine până la următoarele vizite). Profund dezamăgit de mine însu-mi mă consolez evitând depresia acordând atenție noii mele prietene, bruneta Yebisu. Cam rece dar pică bine. 😉 Spre finalul sticlei, fac semn lui Nenea Shefu cum că vreau să-i plătesc, să nu cumva să mă trezesc cu încă o bere plocon sau pe bani! Vine cu un colț de hârtie unde-i scrisă suma, citesc de două ori! Este nimica toată, cât o sticlă de apă la automat!! Fac ochii mari scobindu-mă după mărunțiș și-i dau dublu. Numără și-mi dă jumătate înapoi! Zâmbesc politicos, mulțumesc frumos în japoneză, ne salutăm înclinându-ne reciproc și știu sigur că voi mai reveni la el! (ceea ce am și făcut!). Plec clătinându-mă, de data asta nu de la cutremur ci de la berea tare ingerată pe stomacul gol. Mă duc să caut ceva de astâmpărat foamea și apoi retur la hotel.