Călătoria spre Nikko. Shinkansen. Utsunomia. Pe drumuri de munte.
Ziua plecării, planul este stabilit de ieri: călătorim spre Utsunomia cu trenul de mare viteză Shinkansen iar apoi, mai departe spre Nikko, cu mașina personală a lui Shigeru Sensei. De la hotel la gară/stația Shinkansen-ului ajungem cu transportul ”în comun” din Tokyo.
Mă trezesc, forțat de alarmă, la ora cinci a.m., până la 5:30 am bagajul făcut. Cum am povestit, în precedentele scrieri, nu am dulapuri în cameră deci tot calabalâcul stă cuminte în ”dulapul” pe roți (noua mea geantă ”de cală”, achiziționată în Ameyokocho, la recomandarea și cu ajutorul lui Watanabe san, cea din românia cedase fizic brutaliză fiind de bagajiștii de pe aeroporturi). Până la 06:55 beau cafea și citesc pe internet (uimit și peste măsură de încântat!) tot ceea ce găsesc despre Nikko. La 7 trec pe la recepție să las cardul de acces în cameră și după salutul și plecăciunile de rigoare o tai spre ușă, recepționerul încearcă să-mi spună ceva dar fiind în Japoneză nu înțeleg ce vrea, îl privesc nedumerit, îmi face semn să plec. Afară mă aștepta deja Watanabe san, se uită lung la geantă și apoi la mine dar nu zice nimic. Mă gândesc că se miră văzând că arăt cam ca pomul de Crăciun. Geantă pe umăr, aparatul foto pe post de talangă la gât și dulapul pe roți la purtător. El având doar o relativ mică geantă sport. Plecăm în grabă spre stația de Shinkansen.
Mă chinui să trec cu ditamai gentocul plin cu de toate și cu restul sarsanalelor printre barierele de taxare de la metrou, să cobor și să urc nenumărate trepte și iar să cobor la stația Shinkansenului. Cea care ne trebuia nouă se afla la 9 niveluri sub nivelul străzii. Nu pot folosi elevatoarele (scările rulante) cu gentocul după mine iar la lifturi se așteaptă la o luungă coadă. Chinuindu-mă să evit oamenii și obstacolele, să ridic, trag, târâi geanta mare, să fiu atent pe unde merg, nici nu-mi dau seama când ajung, parcă în fundul pământului, la stația trenului. Îmi trag sufletul, șterg valurile de sudoare de pe față și privesc în jur. Lume multă, aliniată frumos în ”șir indian” în dreptul porților spre linie, pe care scrie numerele locurilor și numărul vagonului care va opri exact în dreptul lor. Mi se pare ciudat faptul că nu văd pe nimeni cu bagaje mari sau/și multe. Se aude un zgomot de vijelie, vine trenul. Văd un bot de avion trecând rapid pe lângă mine, îmi vine să mă feresc instinctiv să nu mă lovească aripile. Oprește fix în dreptul porții aflate în fața rândului meu. Perfect aliniat! se deschis automat porțile și apoi ușile trenului. Liniștiți dar rapid și eficient, pasagerii golesc peronul umplând trenul. Urmând pe Watanabe san și scremându-mă din greu cu geanta, ferind camera foto și atent să nu-mi cadă geanta doi, cea de pe umăr, mă strecor și eu în vagon. Ajungem la locurile noastre și … surpriză totală! N-am unde pune dulapul pe roți! În suportul de bagaje de deasupra scaunelor înghesui cu greu geanta de umăr. Pe culoarul strâmt dacă o las, nu mai trece nimeni! Neavând alte opțiuni, rog pe Watanabe san să se mute pe scaunul de la geam și o înghesui cu greu între scaunul meu și cel din fața mea. Dilemă! Unde stau eu?! Mă uit în jur, toate locurile ocupate. Măsor din ochi situația și fac ”șpagatul” luând geanta între craci cu un picior pe culoar și celălalt în teritoriul scaunului pe care stă Watanabe san. Acesta mă privește admirativ, pentru cum am rezolvat situația. Până atunci se uitase pe geam, probabil prefăcându-se că nu mă cunoaște. În sfârșit mă așez și sufletește nu doar fizic. Trenul plecase deja, iese din subteran cu o viteză uluitoare. Mă mir cum de n-am simțit când a accelerat! Cercetez atent tot ce pot cuprinde cu privirea, lucruri și oameni în interior, în exterior, pe fereastră, nu pot să văd decât fulgerări ce par stâlpi, clădiri, etc. Watanabe san moțăie, sigur n-are chef de vorbă. După circa o oră Watanabe san se reanimează și-mi spune că tocmai s-a anunțat gara Utsunomia, destinația noastră. Cu mare greu reușesc să mă extrag dintre scaune și de pe geantă. După o oră de stat crăcănat, cu geanta între picioare nu prea pot merge ca un biped normal. Din fericire la Yumeiho suntem obișnuiți să stăm ”călare” pe pacienți dar nu nemișcați o oră! (După o altă oră, în care am mers crăcănat mi-am revenit). Îmi iau la revedere de la Shinkansen și reîncep hei-rup-ul cu geanta, până ieșim la trotuar unde merge ca unsă pe propriile-i roți.
Ne întâlnim cu Hashimoto Shigeru Sensei însoțit fiind de fiul și fiica acestuia. face ochii mari când vede gentocul, îi spune ceva lui Watanabe san care-i răspunde sec. N-am înțeles (atunci) care-i problema, întreb dacă totul este ok, răspund amândoi în cor că da. Hashimoto Shigeru Sensei mă invită să-i vizitez clinica de Yumeiho. (Dânsul locuia în Utsunomia unde avea propria clinică, mergea doar din când în când la clinica din Tokyo, de nevoie, preluând atribuțiile fratelui său, Saionji Osensei, după decesul acestuia). Socializăm la prânz și apoi ne pregătim de drum spre Nikko.
Înainte de a relata ce-a fost mai departe sunt necesare câteva lămuriri: povestea genții Poveste aflată doar a doua zi, când stând la un pahar de bere cu Shigeru Sensei acesta mă întreabă dacă am nevoie de ceva din geanta, aflată în siguranță în portbagajul mașinii, deoarece merge la mașină. Îi răspund că nu și încep să-i povestesc ce am tras cu ea pe drum și mai ales ce am pățit în Shinkansen, după o scurtă consternare începe să râdă în hohote, cu lacrimi! Cheamă pe Watanabe san și deslușim misterul! În dimineața plecării Watanabe san rezolvase la recepție să las la hotel gentocul deoarece reveneam la același hotel și itinerarul spre Nikko nu era potrivit pentru bagaje mari. (După cum experimentasem deja!). Când eu am trecut în grabă pe la recepție ei au încercat să-mi spună de geanta, dar în limba japoneză, și eu n-am priceput nimic. Mie nu-mi spusese nimeni că pot lăsa geanta la hotel și că voi reveni la același hotel! Afară, Watanabe san, dacă m-a văzut cu geanta mare a presupus că eu nu am vrut să o las la hotel! Și astfel, din cauza unei neînțelegeri și a lipsei de comunicare mă procopsii cu belele! N-a fost un caz izolat.
După prânz ne îngrămădim toți cinci în mașina lui Shigeru Sensei și plecăm spre Nikko. A urmat o călătorie incredibilă. Tot necazul dimineții a trecut de parcă nici nu ar fi fost.
Detalii despre ce și cum este cu Nikko găsiți aici.
Pe drumuri de munte.
Dacă nu ar fi fost disciplina în trafic (incredibilă!), asfaltul, parapeții și semnalizarea rutieră toate impecabile, curățenia și unele mașinuțe nemaivăzute aș fi putut crede că-s pe drumul de la Brad la Câmpeni la noi la Moți. M-a impresionat faptul că deși era o șosea dedicată exclusiv pentru urcare și altă rută/șosea exclusiv pentru coborâre, ambele având câte două benzi de trafic, nimeni nu depășea! Mi-am dat seama că banda 2 era dedicată serviciilor de urgență (ambulanțe, poliție, pompieri și altele asemenea). Inițial nu am înțeles de ce pe măsură urcam aveam tot mai dese și mai lungi perioade de stat opriți în coloană. La sosire am văzut că se permitea accesul în rezervație doar în limita locurilor de parcare disponibile. Erau parcări imense, gestionate de angajați impecabili, care comunicau numărul de mașini care pot intra în zonă în funcție de locurile de parcare disponibile. Problema era creată mai ales de autocarele cu turiști. Lăsau pasagerii și plecau în altă parte la parcat. Noi așteptam. Mi-mi convenea. Opriți fiind puteam admira peisajul mai bine. Să nu ne plictisim făceam vrând – nevrând conversație. Fiica lui Shigeru Sensei știa puțină engleză astfel încât completa pe Watanabe san care obosise de tradus din Esperanto.
Până să ajungem la serpentine am trecut prin orășelul Nikko, de la care rezervația naturală a preluat numele. După clădirile futuristice și zgârâie norii din Tokyo am fost plăcut surprins de contrastul urbanistic evident, întâlnit în orășelul de munte.
Despre unde am fost cazați (Ryokan Nikko private Onsen – Han Tradițional Japonez cu Băi private – NU baie, Băi-piscină pe jumătate în aer liber!), cum am fost întâmpinați și mai ales șocul culturalo-social suferit de mine vă voi povesti în articolele următoare. Nu vor fi la fel de plictisitoare precum acesta! 😀
A plouat, a fost ceață, foto multe am făcut dar nimic impresionant, nu prea am ce alege.
Nikko City
Ne apropiem de locul de parcare 
Parcarea
The World through My Eyes. 