JAPAN 2008 (9) – NIKKO (2)

Ryokan. La recepție. Baia ”comunală” publică-privată. Cina tradițională.

Pentru început trebuie să vă lămuresc ce-i ăla ”RYOKAN” și de câte feluri sunt. Informația dată de Wikipedia este aici. Merită citită! Eu nu o citisem, ba mai mult nici nu bănuiam ce mă așteaptă! După experiențele avute am citit despre ce și cum este cu Ryokan – hanul tradițional Japonez. Înainte de a povesti întâmplările la care am fost ”erou” principal, trebuiesc date în prealabil câteva indispensabile lămuriri: 1. – Eu mă așteptam la cazare la hotel dar Shigeru Sensei făcuse rezervare pentru 5 persoane la un Ryokan (să mă impresioneze!) dar nu știa că la acest Ryokan NU sunt acceptați gaijinii (străinii). 2. – Regulile Ryokan-ului erau de pe vremea strămoșilor samurai și nu erau discutabile sau negociabile!

Deci, Shigeru Sensei parchează mașina în fața unei clădiri interesante, un singur nivel, aflată pe marginea unei prăpastii care părea infinită. Coboară lumea, cobor și eu, normal. Întreb pe Watanabe san unde suntem și ce vom face. Răspunde cum că am ajuns la cazare. Mă uit atent, nu prea seamănă a hotel. Sub nici o formă! Intrăm pe ușă, ne aliniem toți și Japonezii spun ceva eu tac. Apare o bunică japonezoaică făcând plecăciuni încă din capătul unui lung coridor. Când ajunge mai aproape și ne ia la interviu vizual, dă cu ochii de mine și se blochează! După câteva tentative de a scoate sunete (cred că vorbea în limba peștilor!) începe să turuie ca un Kalașnicov în Afganistan arătând în direcția mea! Eu nu știu ce să fac, să o rup la fugă sau să mă fac mic, miiic, de tot! Instinctiv mă ascund parțial după Shigeru Sensei (nu mă ascund de tot! Dușmanul trebuie monitorizat cumva!). Urmează o lungă (așa mi s-a părut mie, tare lungă!) discuție între musafiri și gazdă având ca rezultat un larg și amabil zâmbet din partea babei spre fața mea galben-verzuie. După zâmbet, sunt îmbiat prin gesturi și sunete guturale să pășesc înspre interior. Împreună cu ortacii. Înțeleg că am fost acceptat în trib. Îmi înmânează un coș (băbuța) și-mi arată un dulăpior. Ce a urmat?

Sub traducerea placidă a lui Watanabe san și urmând exemplul tuturor celorlalți (exceptând fata lui Shigeru Sensei, care a dispărut pe o ușă lăturalnică) deschid dulăpiorul în care sunt diverse articole vestimentare. Văd că toți ceilalți încep să se dezbrace, fac la fel. În coș aterizează conținutul dulăpiorului iar în acesta hainele noastre!! Inclusiv lenjeria intimă!! Singurele obiecte care ascund (inutil!) goliciunea noastră este o pereche de șlapi , de lemn cu ață printre degete, culeși de pe un raft din zonă.

Deci, nici nu trecusem de ”recepție” și eram (toți bărbații!) goi pușcă într-o cămăruță de lângă intrare. Ce se întâmpla, sincer, nu aveam idee!! Watanabe san era ocupat cu propria nuditate și preocupat de aranjarea hainelor în dulăpior. Văd că toată lumea intră pe o ușă având coșul cu veșminte (cele colectate din dulăpior) sub braț. Mă aliniez ultimul! (Normal! să nu am privitori la posterior!). Când n-am încotro și musai trebuie să intru și eu … uimireee! O cameră maare, cu un bazin cu apă aburindă (parcă în clocot!) în mijloc! Copy/paste la ce fac ceilalți, pun în dulapurile din dreapta ușii coșurile cu veșminte, închid cu grijă ușa (probabil să nu se umezească de la aburi) și pleacă spre unul din cei 3 pereți (DA! doar 3 pereți sunt! al patrulea lipsește!). Ajunși acolo se așează pe niște scăunele de lemn, dau drumul la robineții din fața lor și umplu cu apă niște ligheane mici. Își toarnă apa-n cap, pe spate, pe craci, peste tot! Și insistă! Apoi din niște recipiente de plastic mari își toarnă-n mâini ceva colorat (o fi săpun, o fi șampon, o fi gel de duș??). Se săpunesc bine peste tot, insistând mai ales în zona părților rușinoase excretoare. Apoi trec iar la micul lighean și reiau ritualul de turnat apă, insistent, peste toate mădularele dar începând de fiecare dată de la căpățână. Intru în scenă și în rol. Precum o maimuță, copiez pe cât pot, tot ritualul. Pică bine baia (chiar dacă-i ciudată, aș fi preferat totuși un duș!). Dar în loc să ne refugiem la camere (după logica din capul meu, mintea mea în gândul ei încă era indubitabil convinsă cum că voi avea camera mea!) văd că toată lumea intră în ceață. Watanabe san se asigură că nu fug și mă îndrumă (cam precum se îndrumă găinile către coteț) spre bazin. Când ajung la marginea bazinului surprizăăă! (De parcă mai era loc de vre-o surpriză!). Cercul alcătuit din bolovani negrii era populat și de alți masculi Japonezi (fierți în suc propriu, după cum aflat în minutul 2) decât însoțitorii mei. Watanabe san mă informează vizual și acustic despre faptul că apa clocotită vine din partea dreaptă și că-n stânga este mai suportabilă. Nu ezită să mă informeze că-i apă termală. Gratis, livrată direct din ”fundul pământului” pentru fundurile noastre goale (completarea mea, în gând). Asta e, îmi spun. Nu-s amator de bălăceli în ape fierbinți dar ce pot face. Închid ochii și mă relaxez ancorat bine în zona mai ”rece”. Simt o briză adiind pe căpățâna mea, cu adevărat rece, deschid ochii, afară suflă tare vântul și începe ploaia. Aburul din încăpere se dispersează și , în timp ce careva trage o folie de plastic peste zona cu peretele lipsă, pot vedea cum câțiva japonezi, colocatari în supa fierbinte, privesc cu interes înspre direcția pișătoarei mele! Vecinul meu chiar mă întreabă de unde sunt (atâta pricep și eu în Japoneză) îi răspund, România. Scoate un sunet gutural de cunoscător dar simt că habar nu are unde-i țara asta. Îl lămuresc rapid, Europa. Oooo, zice, Iuroupa! Gata, acum știe! Watanabe san vine înspre mine, fiert tot, roșu ca racu, dezertat din zona ”fierbinte” . Vorbește cu vecinul care a fost curios de originile mele etnice și culturale. Dă multe lămuriri. Mie-mi spune doar că nu se așteptau colocatarii piscinei din bolovani să întâlnească ”gaijin” aici și că-s mai toți de prin satele și orășelele din jur în care nu prea vin turiști străini. Deci eu eram o curiozitate absolută! Rând pe rând japonezii părăsesc ”piscina”. Se reia ritualul de dinainte de intrarea în baltă. Văd că în coșul, așezat cu grijă în dulăpior, se găsesc și prosoape. Mari, frumos mirositoare, dar cu ceva gen ”șmirghel” în ele! Mă șterg de apă și odată cu ea se duce și un strat consistent de piele! Apoi fac ce fac toți. Îmbrac (cu mare greu) o pânză dreptunghiulară legată cu un șnur, pe post de chiloți, și două feluri de ”kimono” unul peste celălalt. (nu erau Kimono! seamănă dar sunt altceva!)

Cu o indescriptibilă senzație de libertate părăsesc zona ”băii publico-private”. Nu știu unde mergem dar sigur este mai bine (credeam eu!). Intrăm într-o încăpere gen ”living-kitchen-open-space”. Acolo se afla o masă întinsă. Identific Sake, Bere, alte ciudățenii dispersate pe masă în castronele mici de lut (opere de artăă!!). Eu vreau doar o cafea și o țigară! Mă salvează Shigeru Sensei! Vrea și el așa ceva! Ca pretext de a întreba gazdele dă vina pe mine, cum că eu cer asta (nu pot spune că minte!). Suntem conduși la ușa de la intrare. Pentru că sunt multe lămuriri-nelămuriri este chemat Watanabe san la tradus. Aflu următoarele: – hanul are peste 1000 de ani (nu glumesc, una mie ani!) de funcționare neîntreruptă, afacere de familie aflată la am uitat a câta generație, considerat monument istoric și patrimoniu cultural de către statul Japonez, în consecință fumatul este cu desăvârșire interzis în interior și în proximitate (spre deosebire de alte Riokan, unde poți fuma și în camere, experiența mea, chiar și după 10 ani – în 2018) . Pericol de incendiu! Dar, pentru că afară plouă torențial și vântul suflă vijelios, ni se permite să fumăm lângă ușă. În cinci minute apare o măsuță și două scaune! În minutul șase, un bunic (probabil soțul bunicuței agresive cu Gaijinii, care ne întâmpinase) apare gâfâind cu o mașinărie paralelipipedică pe care o așează atent pe marginea măsuței. Apare și bunicuța cu scaunul numărul 3. Apare pe măsuță rachiu japonez din orez fermentat (home-made! după cum aflăm, ulterior, de la bunicuț). Gazda se așează pe scaunul 3, eu cu Shigeru Sensei pe scaunele 1 și 2. Țigările între buze, să le aprindem. Bunicul face semn de ”așteptați un pic”! Aduce un prelungitor și bagă mașinăria la alimentat electric. În ea se pornește un ventilator. Pe scurt, sigur v-ați plictisit. Moșul era fumător. Avea un ”gadget” japonez care filtra impecabil fumul și mirosul de țigară. Filtru în față, filtre în spate, între ele un ventilator. Singurul ”inconvenient” era că trebuia să poziționezi, țigara, scrumiera și fumul exalat exact în fața ventilatorului/aparatului. L-am trimis (nu eu!) pe Watanabe san la plimbare. El nu fuma. După câteva pahare de rachiu de orez, eu Shigeru Sensei și patronul hanului eram cei mai buni prieteni și nu mai existau bariere lingvistice! Fericirea durat doar până a venit patroana și ne-a izgonit la masă, că se răcește mâncarea. (glumesc!) Ne-a invitat foarte politicos (și de aceea imposibil de refuzat!) la masă. La masă unde nu prea știu ce am mâncat (nu din cauza rachiului!). Nici măcar Watanabe san nu a reușit să mă lămurească, m-am consolat cu gândul că nici măcar el, Japonez original, nu știe ce mănâncă (50% din meniu).

Am avut și niște ”mici” incidente la masă. Unul ar fi cel în care încrezător în experiențele mele culinare anterioare am luat pe bețe (Hashi) o cantitate semnificativă de Wasabi (o rudă japoneză a hreanului) iar când Shigeru Sensei a spus: nu face asta! pericol! Eu am răspuns: sunt obișnuit cu Wasabi, mănânc și în România. Și l-am băgat la mestecău. După 10 de secunde, cine moare nădușit tot, roșu-vinețiu la față? (oglindă am avut vis-a -vis de mine!). Am simțit că mi se scurg creierii pe urechi, că nasul s-a topit și am lavă de vulcan activ în gură, la propriu, nu glumesc! Tot Shigeru Sensei m-a salvat, cu o sticlă de Sake înmânată pentru a spăla ”otrava” din gură și de pe gât. N-a mai avut timp să toarne în pahar! Risca să aibă pe conștiință un gaijin!. Transpirat leoarcă, cu mucii atârnându-mi pe mustață și lacrimile curgând șiroaie pe obraz mă duc la toaletă să-mi spăl obrazul și mucozitățile. Mă văd în oglindă, dacă n-aș fi așa roșu la față aș arăta ca o bocitoare profesionistă din Ferentari – B.! După igienizare ies în pragul hanului și las vântul să-mi reducă temperatura corporală la normal, revin la masă. Cam ud. De la ploaie zic eu, de la spălătoare cred ceilalți.

Revenit la masă, mă întreabă gazda și comesenii dacă sunt bine. Dau din cap afirmativ. Watanabe san îmi explică (de parcă mai era nevoie) diferența dintre Wasabi proaspăt preparat și cel din comerț. Am înțeles! Ca la noi, una este să mănânci hrean proaspăt ras și alta este să ingerezi pe cel amestecat cu alte chestii și pus în borcane de mașini, la scară industrială.

Alt ”incident” a fost cu soia fermentată (Nattō (納豆), foarte apreciată și în general scumpă sub aspect cost/preț. În acea seară noi am primit la masă ceva foarte special. Soia fermentată în pământ, în vas de lut, vreme de 2 ani. Rar să mai fie bună, se alterează ușor din varii motive după primul an de zăcut la subsol, dar când este comestibilă, este varianta Japoneză a celui mai scump caviar. După ce se pregătește soia conform unor rețete transmise doar în familie, se pune în vase de lut închise ermetic și se îngroapă în pământ la adâncimi diferite (în funcție de tipul de sol și clima din zonă). Produsul rezultat este, sub aspect al consistenței, ceva gen super-glue expirat! Adică un fel de muci lipicioși și ultra-super extensibili. Curios să gust, prind cu bețele puțintel din chestia relativ maronie din castronel, duc spre gură dar în urma bețelor atârnă firicele maronii legate de castron, mușc, învârt bețele, mut castronul, fac prin aer cu bețele gesturi inspirate din filmele cu arte marțiale. Lupta mea continuă câteva minute până observ că de la gazde și până la comeseni toți râd cu lacrimi! O urzeală de fire albe-maronii, gen ”război de țesut”, leagă gura mea, barba, mustața, bețele, mânecile, fața de masă, castronul de origine al alimentului răzvrătit, și două șervețele de pe masă. Mă salvează, cu un prosop ud, bunicuța (probabil știa că trebuie să-și spele Karma, afectată negativ de felul în care m-a întâmpinat la sosire!). Restul comesenilor, încearcă să fie politicoși și să nu râdă evident și explicit vizând neputințele mele culinare, dar nu se pot abține. Bunicuța, insistă să-mi dovedească ce bun este produsul. Bagă două bețe în castronul buclucaș, face cu ele o mișcare gen tirbușon, wow, surpriză! Cleiul alb-gri-maroniu stă cuminte pe bețe! Introdus în gură fără probleme nu dă semne că este conectat de liane heredo-colaterale din afara comisurii bucale! (da, dar dânsa nu are barbă iar mustața este pipernicită, abia vizibilă! 😀 ) Îmi face semn să încerc și eu. Spun, fără să-mi dau seama, în română, tare și răspicat: Nu mai vreau, Mersi!. Nu știe limba Română dar a înțeles perfect ce vreau să spun. Pleacă râzând, … chiar și dânsa!

După cină, mergem la ventilator (fumători & nefumători) și socializăm cot la cot cu gazdele și oferta lor de Sake și rakiu. Aflăm informații uimitoare despre japonia, cultura locală, turiști, de ce nu vor gazdele gaijini ca musafiri (prea complicat să le satisfaci mofturi fără legătură cu ceea ce însemnă real și adevărat tradițional japonez, eu am fost acceptat pe ”răspunderea” celor 4 japonezi însoțitori … nu-i chiar așa! M-au acceptat pentru că a fost …. o lacună de comunicare. Shigeru Sensei a cerut casă & masă pentru 5 persoane, ei spus ok, banu jos, la sosire era și gaijinul în peisaj. Ăla nu știe condițiile, ălalalt nu întreabă cine mai exact vine?! Și spre bucuria mea (tardivă, recunosc!), am avut o autentică și inedită experiență Japoneză!

După socializare, mergem la camere, credeam eu. Dar surpriza finală a zilei a fost că era doar .. cameră! Intrăm patru masculi în încăperea … goală. Shigeru Sensei culisează lateral o ușă aproape invizibilă de pe un aparent ”perete” și scoate la iveală un dulap cu rafturi pline. Dăm jos saltelele (tatami) pe care vom dormi. Eu … fără cuvinte. Aranjăm 4 saltele cu așternuturile și pernele aferente. Din dulap culese. Shigeru Sensei are chef de primit Yumeiho, răsuflu ușurat că nu-s eu cel pus la treabă! Stau tolănit circa 40 de minute timp în care fiul său îi face Yumeiho. La final Sensei mă întreabă ce părere am despre Yumeiho făcut de fiul său? Ce răspuns să-i dau?? La fel ca cel primit de mine după prestația mea asupra lui, ” Daijobu-Daijobu” (detalii aflați citind în articolele precedente). Se decide unanim că – nani! Eu nimeresc lângă ușa de la Wc (stânga și Watanabe san la dreapta). Nu cred că am ”nimerit”. Este locul marcat pentru Gaijini!

Jumătate din creieri vor somn, musai, gata! Dar, cealaltă jumătate, vor să arhiveze colosala cantitate de informații acumulate în cursul zilei. Făcând pe mediatorul între cele două părți … adorm. Pentru scurt timp! Watanabe san sforăie precum un tractor care ară argilă, Shigeru Sensei ca un ceainic Rusesc! Yoga, Zen, Schultz Autogen Training, reușesc să ignor ambientul, adorm. Sar de pe saltea, aproape în picioare, dar … relax, cineva trage apa la wc … Watanabe san … iar și iar în noaptea aceea, … probleme cu prostata, … 78 de ani, detaliile acestea le aflu doar mâine. Oricum nu ajuta și dacă le aflam în acea noapte!

Ziua care urma mi-a adus inexprimabile bucurii și frumuseți unice, puțini au fost cei care le-au văzut! Temple, cedrii de zeci de metrii, cascade, lac parcurs cu vaporul, râu parcurs cu barca de lemn, iar unice și ancestrale temple și mai ales, am martorul peisajului, unic și extraordinar, al toamnei în Japonia!

Curând vine episodul: Cu barca pe râu, maimuțele înțelepte, 1000 de trepte până la Cer, plus altele.