EU ȘI YUMEIHO. ÎNCEPUTURI.

1994. Primul curs de Yumeiho.

Întâlnirea cu Osensei Saionji Masayuki si absolvirea acelui curs au fost evenimente care mi-au trasat definitiv ”harta cărărilor vieții”.

Încă înainte de a intra efectiv în adolescență am avut o chemare lăuntrică spre tot ceea înseamnă: artă, cultură, istorie, religii și practici mai mult sau mai puțin mistice Orientale. La început, sub influența cărților lui Mircea Eliade, am fost pasionat Istoria Religiilor și de Indianistică (la modul integral cu tot ce presupune asta, istorie, religie, cultură, tradiții, practici spirituale și metode curative). Apoi de pe la 16 ani am trecut și China pe lista mea de interese. Însă despre China se găseau mult mai greu informații conexe intereselor mele. Dar am avut îndrumători buni, care m-au ajutat în acest sens spre exemplu mi-au dat acces la publicații tipărite în și despre China, în limba Esperanto, spre exemplu revista ”El Popola Cinio”. Revistă în care se găseau și articole despre Medicina Tradițională Chineză și practici conexe: Qi Gong, Tai Chi Chuan, Preso și Acu-punctură. De la China am ajuns la Japonia despre care am putut afla mult mai multe datorită cărților existente în librării, în limba Română. Iar Japonia m-a fascinat pe deplin! (ca pe majoritatea Occidentalilor).

Nici în perioada stagiului militar, nici ulterior ca angajat și familist n-am întrerupt ce începusem încă din copilărie. Ceva, mai presus de mine, mă ”împingea înainte” pe acest drum. Nu-mi era clar ce vreau. Urmam un fel de instinct lăuntric de nerefuzat. Cu toate acestea eram ”împrăștiat” atât sufletește cât și intelectual. Eram interesat, ca studiu și practică, de foarte multe (din cele relatate mai sus) dar dedicat sau măcar în progres remarcabil cu niciunele. Ca exemplu, mi-ar fi plăcut să fiu medic, sau măcar ”vraci”, citeam despre (medicină mai mult sau mai puțin tradițională) dar nimic concret (cursuri, studii oficiale). Sete de cunoaștere și atât. Materializarea cu folos a informațiilor acumulate în anii precedenți a început odată cu practica Yumeiho.

Împreună cu Radu Văcărescu (prieten și îndrumător) ne-am gândit să ne pregătim de cursul ”Japonezului” căruia i-am promis participarea, prezenți fiind la prezentarea cărții ”Miracolul Secolului XX” (*) care a avut loc la Casa Tineretului din Timișoara, eveniment la care a participat însuși fondatorul Yumeiho – Saionji Masayuki. Ne-am chinuit reciproc (la propriu și la figurat) o vreme. Dezamăgirea a venit după prima zi de curs, când ne-am dat seama că nu prea seamănă ceea ce am învățat noi singuri din carte (practic) cu ce ne învață Osensei. (*) Traducerea în limba Română din Esperanto a cărții cu titlul simplu ”Yumeiho”, editura a vrut un titlu mai comercial!

Într-un final, după ezitări, entuziasm, descurajări și iar entuziasm, am putut ajunge la București la prezentarea de la Spitalul C.F.R. – Witting și apoi la Brașov la curs.

 Am început atunci o lungă călătorie din care am parcurs deja peste 25 de ani. Pentru o parte dintre ei am avut  călăuză pe cel care mi-a rânduit viața, Osensei Saionji Masayuki.

Privind retreospectiv constat că Osensei Saionji Masayuki mi-a fost în primul rând prieten și apoi mentor. Nu l-am perceput nicicând ca pe un „maestru-guru” sau „inițiat” ci doar ca pe un tată.

Maestrul era altfel decât îmi imaginam eu, după cele citite despre cum ar trebui să fie un ”maestru”. A fost un om simplu fără abilități „paranormale”, fără capacități ieșite din comun și mai ales fără atitudinea de Maestru (așa cum o înțelegeam și așteptam eu, atunci). Și totuși, încă de la prima întâlnire cu Osensei, undeva în adâncul sufletului meu se aprinsese o lumină tainică, o „CEVA” de nedescris ce m-a determinat să-i fiu devotat și recunoscător pe termen nelimitat.

Deși au participat doar 6 Români și 7 Maghiari (cursanți din două țări!), iar condițiile de desfășurare au fost primitive (și totuși bune pentru România acelor vremuri), Osensei s-a declarat mulțumit de curs și a promis că va reveni în România (și a mai revenit!)

În concluzie, este evident faptul că nu eu am găsit Yumeiho ci Yumeiho m-a găsit pe mine. Un șir de întâmplări, de coincidențe, de circumstanțe (unele incredibile!) m-au dus către Yumeiho. Uneori chiar „cu forța”. Cele mai semnificative ar fi: am învățat Esperanto cu mulți ani în urmă (sub motivația că ”cine știe la ce mi-o folosi cândva” iar apoi am găsit revistele chinezești ) apoi asta a fost limba care m-a ajutat să comunic cu Osensei; n-am vrut să merg la primul curs de Yumeiho, mă accidentase destul de grav la un deget și credeam că nu voi fi în stare sa fac terapie manuală, dar un prieten a insistat (amenințător chiar!) și totuși m-am dus; nu aveam posibilitatea financiara să merg la București și apoi la Brașov pentru curs dar alt prieten m-a ajutat în ultima clipă; meseria de pompier care-mi oferea posibilitatea să citesc, să învăț (între aplicații, alarme și rutina zilnică); și altele. „Obstacole” și circumstanțe care m-au ”dirijat”, vrând-nevrând, pe drumul spre Yumeiho. Cert este că lucrurile s-au rânduit bine, după jumătate de an renunțam fericit la onorabila meserie de pompier ”șef” în favoarea Yumeiho. Nu simțeam să fie bine a merge pe două drumuri concomitent, chiar dacă toți cei din jur mă sfătuiau altfel. Bineînțeles că am stârnit indignare și oprobriul în jurul meu, mai ales din partea rubedeniilor! Cum să renunți la un serviciu sigur (eram pompier ”șef tură” profesionist) pentru ceva neclar și fără siguranță de viitor în condițiile în care ai familie și copii? Tatăl meu a fost cel mai nemulțumit și indignat!

Primii doi ani au fost definiți de entuziasm, Yumeiho era pentru mine remediul universal, bun pentru oricine și pentru orice! Iar eu eram Vraciul. Experiența realității însă m-a copleșit încetul cu încetul, astfel încât în perioada 1996 – 1999 am fost deseori deznădăjduit, văzând cât de neputincios sunt în plan profesional. Și am început să învăț plecând de la premisa evidentă: nu știu nimic! Doar atunci a început cu adevărat truda, din care nu m-am oprit încă.

• 

• 

•