JAPAN 2008. (12) Despre BUCURII! INCREDIBILE BUCURII!

Întâlnirea. Cu barca pe râul Edo. Templul. Grădina ”Casei Ceaiului”, Ceremonia Ceaiului – CHA NO YU. Acasă la Sensei.

Întâlnirea. Întâlnirile. ”Coincidențele”.

Starea de uimire, de minunare, este o stare de măreție a Clipei, a vieții, și atât! Nu poți scrie sau descrie despre asta! Te minunezi și atât! Având creierul, emoțiile, toate simțirile sufletești și trupești blocate în acest Etern Prezent al minunării!
de Sorin Iga cu mulțumiri și eternă recunoștință tuturor celor care m-au instruit, inspirat, educat, disciplinat, ajutat sub orice formă, dar mai ales cu inexprimabilă Mulțumire Bunului Dumnezeu!

După experiențele din Tokyo și mai ales după extraordinara călătorie la Nikko nu credeam că pot avea parte de ceva mai impresionant și mai frumos. Dar ce a urmat s-a dovedit a fi o experiență unică în viață și una dintre cele mai minunate zile din viața mea. A fost, cum se spune, ”cireașa” (surpriză!) de pe ”tort-ul” călătoriei mele în Japonia din anul 2008.

Pe drumul spre NIKKO, după o conversație telefonică, Watanabe san mi-a spus că după ce voi reveni la Tokyo sunt invitat la o întâlnire cu familia Otsuki (soția și fiicele lui Saionji Masayuki Osensei). Am acceptat cu bucurie! Însă eram confuz, tulburat, nu mă așteptam la o așa onoare. Dar Watanabe san, probabil văzând nedumerirea de pe fața mea, m-a lămurit. Știa că am fost foarte apropiat de Osensei și că m-aș bucura să-i întâlnesc familia. În acest sens a contactat pe Etsuko san (soția lui Osensei) și i-a spus că sunt Japan, iar dânsa a acceptat să ne vedem. Mai apoi am aflat că Osensei povestea deseori despre mine și experiențele din călătoriile efectuate împreună, precum cea București – Varna.

În dimineața zilei următoare revenirii mele în Tokyo, mult mai devreme de ora stabilită, așteptam emoționat în fața stației Ueno din Tokyo. Watanabe san nu a putut (vrut?!) să participe la întâlnire. Nu știam dacă Etsuko san știe engleză sau esperanto. Mă gândeam despre cum vom comunica, cunoștințele mele de limbă japoneză erau nesemnificative. Dar mă dotasem cu un Ghid de Conversație Român-Japonez și viceversa (dovedit a fi aproape inutil!). Tot rumegând astfel de gânduri trece timpul și se apropie ora întâlnirii. Urmăresc atent marea de oameni care se revarsă pe ușa stației (gării). O mulțime de doamne Japoneze trec indiferente pe lângă mine. Eu nu îmi mai amintesc chipul din fotografii. Mă bazez pe faptul că fiind singurul ”gaijin” din zonă, expus ostentativ la vedere, dânsa nu mă va rata. Cu ”radarul” turat la maximum, ațintit spre ieșire, mă trezesc lângă mine cu o doamnă zâmbitoare însoțită de două domnișoare la fel de zâmbitoare care mă privesc fix. Doamna mi se adresează: Sourin-san?! Rămân în blocaj psiho-intelectual câteva secunde! Apoi scot niște sunete nearticulate care s-ar fi vrut a fi: ”hai” (da), ”Hajimemashite” (încântat de cunoștință!). Dânsele, văzând confuzia și stânjeneala mea, trec de la zâmbete la discrete râsete. Se prezintă: ”Etsuko-san (soția), Yuna-san (fiica cea mare) și Shino-san (fiica cea mică) ale lui Saionji (Otsuki) Masayuki-san”. Eu nu-mi revin din uluială, neștiind să fac altceva continui cu infinite plecăciuni în fața lor. Mă salvează Etsuko-san care, spunându-mi ”Ikimashou” (să mergem) și apucându-mă de antebraț, mă scoate din modul plecăciuni și din marea de oameni (pe care evident îi stânjeneam) și plecăm spre un dintre cele mai frumoase zile din viața mea.

Yuna-san vorbește binișor limba engleză. O ajută și Shino-san. Schimbăm politețuri. Mă întreabă cât timp am la dispoziție, aș vrea să răspund ”aproape trei luni cât îmi permite viza” dar mă limitez la a spune că n-am nici un program azi. Simt nevoia să mă scuz pentru faptul că nu le-am remarcat la ieșirea din stația Ueno (deci nu am fost eu primul care să le întâmpin și să le salut!). Îmi răspund că nu au venit în gara Ueno. Au venit cu metroul ”ușor”. Dar au stabilit gara Ueno ca punct de întâlnire deoarece acolo știam eu să ajung fără probleme. Frustrat cumva că ”super radarul” meu fusese orientat în direcția greșită le spun iară-și că mă bucur că ne-am întâlnit. Și m-am tot bucurat și mă voi bucura mereu!

Odată stabilită disponibilitatea mea totală și necondiționată de timp, Etsuko-san îmi prezintă propunerile dânsei despre cum să ne petrecem ziua. Yuna-san traduce. O parte din programul zile ni-l vom desfășura în prefectura Chiba dar la limita cu prefectura Tokyo. Mergem la metrou. Călătorim. Coborâm (de fapt urcăm). Am ajuns în suburbiile orașului Tokyo. ”Zgârie Norii” și aglomerația urbană au rămas departe.

În timp ce mergem spre destinație (necunoscută mie) Etsuko-san îmi prezintă împrejurimile. Dânsa este învățătoare. Iar eu sunt un ”gaijin” total neștiutor dar foarte curios, spre încântarea d-nei învățătoare. Yuna-san vrea, totuși, să nu mă lase în ceață totală și mă lămurește despre itinerar și program. Vom merge să vizităm (în prefectura Chiba) un templu deosebit la care astăzi se desfășoară un festival și apoi să participăm la Ceremonia Ceaiului desfășurată într-o ”Casă a Ceaiului” antică apoi ne vom întoarce în Tokyo și vom merge la ele acasă. Mă întreabă dacă este ”OK” programul. Sunt super încântat de program dar nu știu cum să exprim asta în cuvinte. Rânjesc super-fericit! În extaz anticipat! Și repet ca ecoul în prăpastia bucuriei ”Ok.Ok.Ok…” . Yuna-san vine cu o precizare, acum nu ne plimbăm doar așa, să admirăm suburbiile, pentru a câștiga timp vom trece râul Edo cu barca și astfel vom ajunge mai repede (și mai interesant) la templu și la ”Tea House & Garden”.

Ajungem la marginea orașului (zonei Metropolitane) Tokyo. Se vede râul Edo. Terenuri de sport (de baseball cele mai multe). Câmpuri cultivate. Clădirile înalte se pierd în depărtare. Ajungem la malul râului. Aici la un ponton de lemn o barcă model antic îți așteaptă pasagerii. Îmi amintesc de Nikko (articol aici). Doar că la Nikko plimbarea cu barca este efectuată în scop turistic dar aici în interesele practice ale riveranilor din ambele prefecturi. Plătim, urcăm, așteptăm. După ce se ocupă toate locurile, barcagiul începe navigarea spre malul opus. Aproape imediat ne întâlnim cu o barcă plină care, evident, vine de la celălalt mal. Atât de faină este experiența încât îmi pare rău că nu am gât de ”cucuvea” să-l pot roti 360 de grade! Nu mă bucur prea mult de peisaj pentru că auzul îmi dă alarma! În barcă văzusem încă de la urcare un ”occidental”, asociat cu o japoneză și doi copii mici. Nimic uimitor, până acum. Însă acum creierul încearcă să accepte ce spune auzul, în timp ce copii se hârjonesc în barcă vorbind parcă limba română. Îi privesc nedumerit și sincer ultra confuz, încercând să mă concentrez pe ceea ce se întâmplă. Șocul suprem îmi parvine când mama Japoneză strigă la ei în limba română (răspicat! Clar și tare!) să se potolească, să nu cadă în apă! Șocat total, cu ochii holbați, dau un Bună Ziua! (ce șanse sunt ca, la capătul lumii, în Japonia, într-o barcă luată aleatoriu, dintr-o zonă în care am ajuns întâmplător, , să dau peste Româno-Japonezi!!). Mama mă privește la fel de uimită ca și mine. Tata, mai aproape de mine, îmi răspunde cu acela-și bună ziua după o scurtă ezitare. Uimiți și încântați începem să ne povestim. Tata este din Cluj, mama din Japonia, copii crescuți când la bunici la Cluj când la părinți în Japan. Povestim ce facem în Japan. Ei locuiesc în zona Chiba dar merg cu barca la cumpărături în zona Tokyo, că-i mai aproape. Eu cu Yumeiho. Vor și ei. Ne bucurăm de întâlnire. Puțini, foarte puțini români locuiesc în Japan și nu se cunosc între ei. Dar îmi aduc aminte că nu-s singur. Când privesc la însoțitoarele mele le văd la fel de uimite precum am fost eu la început. N-au înțeles nimic din ce se întâmplă. Am lămurit eu situația dar uimirea a rămas! Ce șanse sunt ca să se întâmple așa ceva! Nu ne-am dezmeticit până am ajuns deja la celălalt mal. Coborâm din luntre. Ajut amabil la coborât: cărucioare, sacoșe pline și pe însoțitoarele mele. Câteva minute mai socializăm împreună, Români și Japonezi. Etsuko-san știe școli bune pentru copilași. Ne despărțim plecând fiecare înspre grijile noastre.

Yuna-san & Shino-san/Shino -san& Yuna san, în barcă între Tokyo și Chiba, râul Edo.

Templul. Șansă sau neșansă. (Noroc sau Ghinion)

După ce ne-am luat rămas bun de la familia Româno-Japoneză, ne îndreptăm spre Templu. Aflu de la Yuna-san (pe drum) că-i vorba despre unul dintre cele mai vechi și mai interesante temple (Budiste!) din Japonia. Construit înainte de perioada Edo. Puțin cunoscut în turism dar foarte apreciat de Japonezi. (Galerie foto mai jos).

Ajungem la Templu, intrăm în curte pe sub majestoasa poartă. (Cam tot ce-i fain în Japan, spiritual sau cultural, este accesibil doar trecând pe sub Porți (Torii) mai mult sau mai puțin majestoase, dar semănând uimitor de mult cu porțile caselor Maramureșene!). Ne oprim la un izvor/fântână sacru/sacră. Ne spălăm mâinile simbolic (ritual de purificare lăuntrică mai degrabă decât fizică-exterioară) și cu un polonic lung de lemn de adăpăm cu apa sacră. Io ezitant, preferam Agheasma!. Mergem la învârtit niște roți pe care cică erau scrise rugăciuni. Roata se învârte, rugăciunea este înălțată la cerurile lui Buddha, cam simplist pentru cultura Japoneză (zic eu). Nu-i de mirare că cei mai mulți au rămas la Shinto (tot eu zic). În timp ce stăm la rând la ”ceva” (nu știu pentru ce!) întreb pe Yuna-san despre Credința familie, gândindu-mă că este Buddistă, după manifestările precedente. Îmi răspunde precum Osensei. ”Cred întru Unul Singur Dumnezeu mai presus decât ritualurile și formele de religie ale oamenilor”. Completează, fiind aici, în templu Budist, chiar dacă nu am venit pentru venerarea lui Buddha, ne conformăm rânduielilor locului. Am întrebat-o ce știe despre Ortodoxie, mi-a răspuns: ”este creștinism, nu-i așa?”. Am răspuns ”hai, so desu!”.

Până să ajungem la admirat frumusețile de pe templu, am aflat pentru ce așteptasem, destul de mult!, la coadă/rând. Un slujitor al templului (costumat ca atare, posibil călugăr Buddist) dăruia binecuvântări și niște bilețele doritorilor aliniați ca și noi pe vremuri când așteptam să vină pâinea la magazinele comunismului. Disciplinat, mă conformez. Etsuko-san, Yuna-san, Shino-san, Eu și cu mine. Însoțitoarele citesc entuziasmate scrierea de pe bilețele, turuie fără oprire, comentează una alteia, eu privesc bucata de hârtie precum ar privi un cimpanzeu la publicația ”monitorul oficial” (o fi ceva interesant scris acolo! dar ce anume!). Yuna-san îmi cere hârtia cu rețete spirituale, citește, nu-mi spune, o dă lui Etsuko-san, dânsa citește, vorbește cu fetele, eu aștept explicații. Explicații care nu mai vin. Eu stau și le privesc precum neghiobul. Într-un final, după consultații în familie, Etsuko-san îmi spune că-i de rău prezis viitorul meu și că dânsa ia asupra ei ”karma” mea rea. Zic, ok, vreau biletul! Dânsa spune scurt: karma ta asupra mea, Yuna-san completează ghinionul tău (bad-luck-ul tău) mama îl ia ”asupra ei” (over her life)! În acel moment m-am simțit trăznit! La propriu! (Știu cum este, am fost trăznit, la propriu! – unii vor spune că se vede!) Și uite așa, am aflat în Japonia, într-un templu budist, Cea mai bună Mărturisire Ortodoxă!) În esență ce a spus Etsuko-san a fost: ”Fie ca ”soarta” ta rea să ”cadă” asupra mea! Asta a spus prima dată. Asumarea ”răului”, a neputințelor, a ”ghinionului”, pe scurt și esențial spus, a ”Karmei rele”, de către aproapele nostru! Care aproape al Dânsei, fiind eu, adică, un străin cunoscut doar din povești și întâlnit ”live” cu doar câteva ore în urmă! Și ce face și spune Hristos pentru noi, creștinii? Eu, sincer, necredincios m-am simțit atunci! O persoană, un Om, care știa puține despre Creștinism și nimic despre Ortodoxie, aflat circumstanțial într-un templu Budist, mi-a dat lecții despre Ortodoxia aplicată! De ce insist cu templu Budist? pentru că în Budism, Karma este Karma și trebuie ”arsă”, ”răscumpărată” de către tine însu-ți, și doar de către tine însu-ți, până când cumva, accidental, te vei ”ilumina” (Satori -jp/Nirvana-hnd). Buuun! Bilețelul ghinionist este introdus în buzunar de Etsuko -san, împreună cu necazurile mele anticipate el. Acum că am îndeplinit ”ritualurile” și eu am scăpat cu karma ”intactă”, mergem să vedem ceea ne-a motivat călătoria înspre acest loc. Arta desăvârșită a decorațiunilor templului. Foto mai jos.

Templu antic Budist cu basoreliefuri sculptate în lemn.

Festival budist. Genul Pelerinajelor și al sărbătorilor Sfinților la noi.

Intrare (Poartă) Templu, în zi de festival. Aidoma și la noi, în România, înainte de intrarea în locul sacru comercianții te înghesuie cu oferte și kitschuri pseudo spirituale, inutile și degradante spiritual. România, Turcia, Croația, Cipru, Japonia, Rusia, identic peste tot este acest aspect, deși: religiile și forma de aplicarea, de punere în practică, a credințelor și ideilor politico-socio-religioase sunt diferite.

GRĂDINA ”ZEN” . GRĂDINA ”CASEI CEAIULUI”, CEREMONIALUL CEAIULUI.

După ce ne-am încântat privirea, mintea și sufletul cu operele de artă antică, am plecat spre locul unde urma să asistăm ca oaspeți la Ceremonialul Ceaiului. Traducerea ”mot a mot” (cuvânt cu cuvânt) în limba Română este ”Casa Ceaiului”. Dar această casă a ceaiului este de fapt un complex arhitectonic structurat și conceput astfel încât să deservească acest ”Ceremonial al Ceaiului”. Înainte de a vă povesti noile mele aventuri vă voi descrie, pe scurt, ritualul/rânduielile: – la intrare gata cu papucii! Desculț! Și jale, dacă ești european care nu se așteaptă la asta, și-ți put picioarele ca și cocina!; – Nu intri ca și paricopitatul direct în sala de ceremonie sau în clădirea principală! Se cere o pregătire prealabilă!; – Prima parte a ”pregătirii”, 10 – 20 de minute de contemplare a grădinii casei ceaiului (partea centrală); – a doua parte a pregătirii constă în plimbarea pe un podeț de lemn amenajat circular, în jurul grădinii, cu admirarea și contemplarea frumuseților din jur, precum: mini lac, mini-râu cu pești la grămadă, mici statuete antice din piatră, bolovani cu simbolism și inscripții străvechi, vegetație meticulos întreținută și atent&simbolic aleasă, și altele. – după ce ai parcurs (lent și atent la împrejurimi!) itinerarul pe podețul de lemn suspendat deasupra naturii, revii aproape de locul de plecare și intri din nou în starea de meditație, de data asta focusată pe lăuntric! După o vreme, mai lungă sau mai scurtă, revii la atenția exterioară și ești invitat în sala ceremoniei. Dar ceremonia nu începe, încă. O echipă de experte (spun experte pentru că în cazul meu toate cinci nu erau tinere și nu am dubii precum că și-ar fi schimbat recent meseria) în Shamisen și Koto cântă armonios. Ascultăm în deplină liniște armonia instrumentelor măiestru utilizate de către maestre. După o clipă sau poate o veșnicie răscolitoarea dar concomitent plina de pace muzică încetează. Lângă noi încep să ”mișune” ”Gheisha” (după mintea mea, încă neeliberată de pseudo-informațiile precedente). Sunt doar trei mese în cameră/salon/ ???/ .. locul în care se desfășoară ceremonia. Fiecare masă are o maestră (Sensei! – 茶名) care ”servește” clienții. Totul este incredibil pentru mine! Mă văd și mă simt călător în timp, nu, … în alt univers! Ni se aduce ceva gen ”prăjiturică”. Apoi la masă vine O-cha Sensei (Chamei-茶名). Experta vine, se așează în ”sei-za”, apoi, sau mai corect spus, instantaneu este dotată de asistente cu tot ceea ce are nevoie și începe prepararea ceaiului (Green-fresh-Matcha, notă ulterioară!). Eu, eram cu neuronul prăjit. Studiasem instrumentele muzicale, Koto, și Shamisen, vestimentația interpretelor: Kimono-ul, mișcările lor, fața lor (mai nimic de văzut, fața vopsită în cel mai imaculat alb!), mesele, tatami, (scaune ioc!), grădina (pe ferestre), pe mine însu-mi (întrebându-mă dacă nu cumva pângăresc tot ceea ce se întâmplă acolo!). Am citi despre O-cha (ceremonia ceaiului) dar să o trăiești pe viu este categoric altceva!! (”colac peste pupăză” : Etsuko-san și Yuna-san mi-au spus că este o Casă a Ceaiului veche (fondată în anul 1600!) și implicit va fi o ceremonie a ceaiului tradițională Japoneză, adevărată, iar nu adaptată pentru turiști – cum am văzut/trăit pe parcursul altor vizite în Jp.!)

Am primit sub bot ceva gen apă fierbinte cu miros de ovăz proaspăt cosit. Beu (beau pentru eventualii, rari, cititori din afara Ardealului) o gură, prudent! După toată minunarea precedentă, țăranul din mine se lasă biruit și concomitent dat de gol tot de ”fân!”. Parcă-i apă caldă cu fân proaspăt cosit de la Vidra de Sus! Nu gândesc mult, adică, sincer, nu gândesc nimnica!, Înțăp bețigașul de lemn, primit la pachet cu prăjiturica, în oferta care pare dulce și dau să-l țâp în gură! Să schimb gustul de fân fiert! Etsuko-San are altă opinie! Mă prinde, în timp util de antebraț, și mă oprește! Învățătoare (Sensei!) precum este, îmi explică pe îndelete, calm și cu răbdare, cum că prăjiturica trebuie halită treptat, pe măsură ce se bea ceaiul (ovăzul proaspăt fiert), prin decuparea unor bucățele timid proporționate astfel încât să-ți ajungă până ce golești ceașca de ceai! Mă opresc instantaneu! Și mă blochez tot instantaneu! Fusesem oprit ca să nu devorez instantaneu o operă de artă!!! (m-am răzbunat după 10 ani, când din Giza-Tokyo am cumpărat o grămadă de prăjiturele meseriașe, ”home-made for tea ceremony”, -strănepoatele ălora!- pe care le-am halit cum am vrut! Glumesc! Le-a păpat soția, cu Mtacha, Cu Olga chamei Sensei! Eu tot cu frustrarea am rămas!

Revenind la evenimente! Am avut onoarea, Șansa și Bucuria de a fi părtaș la evenimente despre care doar visează o treime din umanitatea contemporană. Cumva, în loc să fiu victima sigură a ”rechinilor” turiștilor (precum în Istanbul, relatări în, sper, articole viitoare), m-am bucurat ”din prima” de experiențe autentic Japoneze! Și nu a fost ultima!

Am obosit și eu de scris, și voi de citit! Mda, lung articol, foarte lung, pentru contemporanii obișnuiți cu ”un cuvânt-o frază-o poză” adică, F.B., Instagram. Dar nu pot încheia. Pot doar scurta. Nu relatez final și concluzii (multe, doar una, mai jos!) după Templu și Ceremonia Ceaiului! Nu pot opri aici relatarea pentru că va urma vizita la casa lui Osensei!

”Am înțeles (după tot ce am trăit aievea în Japonia) că este imposibil pentru un European, oricât de interesat, sârguincios și binevoitor ar fi să înțeleagă (simtă, trăiască, practice) în duhul corect și adevărat arte și discipline Japoneze! Japonia este pentru Japonezi, și atât!”

Ceremonia Ceaiului s-a sfârșit. Dar eu atât de impresionat, emoționat și rușinat am fost încât nu-mi amintesc decât vagi frânturi despre cum am mers la masă și apoi despre cum am ajuns acasă la Osensei.

Știu doar că am primit papa foarte bun la un mini și anonim restaurant ieftin, din cine știe care margine de Tokyo. Mai știu și că într-un final, Shino-san îmi spune să nu mai folosesc Ghidul de Conversație pentru că în Japonia (limbaj normal, nu se vorbește așa), citez: ”Noi nu vorbim astfel”. Am revenit cu trenul. Bărcile care traversau râul nu au program după ora 18. Mergem acasă. Acasă la Sensei! Mai jos, galerie foto, clișee din experiența expusă mai sus.

Grădina Casei Ceaiului:

ACASĂ LA SENSEI.

Ajungem, fără detalii acum, la ”blocul” unde locuia Osensei, la ”apartamentul modest” de la etajul patru. Modest și bloc sunt descrieri pentru Japonezi, pentru Români totul este cu fain (dar nu lux!!) înainte de subiect/obiect! Eu nu mai am energie (electroliți, hormoni, glucoză, etc. și mai ales nu mai am loc de Bucurii – epuizante afectiv-emoțional!) să evaluez situații și să pot reacționa decent în consecința acestor situații. Dar în mod miraculos îmi revin. Știu și acum, când scriu aceste rânduri, mirosul casei scărilor, al ușii, al apartamentului. Holul în care am intrat, după pauză de descălțare. Sufrageria. Imensa bibliotecă. Cadoul care mă aștepta pe masă (în mod evident, ambalat ca atare, se vedea clar că-i cadou! Pentru cine oare??). Dar cel mei mult m-a impresionat faptul că Etsuko-san mi-a pregătit o lumânare ca să o aprind lângă urna cu cenușa lui Osensei! Mi-a dăruit lumânarea spunându-mi: ”știu că ești Creștin, am pregătit ”asta” pentru tine!” După momentul de reculegere, rugăciune și adâncă recunoștință întâmplat în fața colțului sacru, al strămoșilor și al părinților decedați din sufrageria apartamentului Japonez, ne-am așezat la masă, și am povestit amintiri despre Saionji (Otsuki) Masayuki. Știute și ne-știute. Europene, Japoneze, și din alte continente în care nici eu nu am fost nici familia lui Osensei dar El a fost și le-a spus lor și am aflat și eu! Am primit cadou și o carte. Una dintre multele scrise de Osensei și publicate ca BestSeller! Altă ”ciudățenie”! Cartea completa colecția mea de cărți scrise de Osensei. După acest cadou (al doilea), nu puteam spera la ceva mai mult sau mai deosebit de la Osensei!. Propoziție aiurea (dar aliniată la trendul vremurilor actuale!), nu mi-am dorit niciodată nimic de la Saionji Osensei! Dar am primit mereu ca ”surpriză” tot ceea ce aveam nevoie sau îmi era cu adevărat necesar, nici nu-mi trecea prin cap la momentul respectiv, dar era absolut necesar (pentru mine, pentru Yumeiho în general) în acel moment! Bineînțeles că ”necesitățile! s-au confirmat ulterior. Pe moment însă, în afară de mândrie incertă (adică mă simt șmecher tare, dar nu știu de ce, și pentru ce, și la ce-mi folosește?!)

Ar mai fi una – alta de scris despre vizita acasă la Sensei. Nu pot să scriu. Parcă nici nu aș vrea să scriu. Mă tem să nu ”spurc” cumva ”taina” și mai ales Bucuria acelor minute (ore??).

Cert este că și atunci, dar și mai apoi, peste ani, am avut sentimentul că Taina izvorăște energii constructive imense! Dar nu orice Taină! Doar acea Taină care trebuie păstrată până se îndeplinește scopul ei Mântuitor. Pentru ceilalți și doar apoi pentru tine însu-ți.

Mai jos, galerie foto despre ce-am scris mai sus.