Rar mai stăm drepți. Uităm ce înseamnă să stăm vertical, ancorați între cer și pământ. Să stăm pur și simplu drepți în fața lumii, în mijlocul universului.
Unii percep ca umilință a sta în picioare ”în poziție de drepți” în fața cuiva. Alții percep această atitudine posturală ca reprezentând aroganță . Dar cei mai mulți dintre noi pur și simplu am uitat că se poate aborda această poziție, ignorându-i total importanța.
Nu mă refer la poziția impusă de rânduieli în sensul de disciplină militară. Mă refer la ”ortostatism”. La a sta drept în mod natural, relaxat, fără cea mai mică ajustare posturală forțată. ”Ortos-stasis” = dreaptă stază”.
Din când în când ne-ar fi util să abordăm această poziție (postură) de recentrare. De reconștientizare a verticalității noastre.
Mulți ar spune: păi, eu stau drept! Da, Aparent! În realitate însă noi Nu stăm drepți! Noi doar desfășurăm diverse activități având corpul în poziție verticală. Nu conștientizăm verticalitatea, nu ne dedicăm total atenția posturii (la modul detașat, cel de observator atent dar relaxat).
Ca exercițiu simplu, efectuat cât mai des posibil:
Etapa 1. Stai vertical, mâinile atârnă liber, fruntea ușor ridicată, privirea paralelă cu solul, tălpile depărtate la o distanță echivalentă cu lățimea umerilor. Stai cum te simți drept nu cum crezi că ai fi drept! Postura trebuie să fie naturală, firească, fără corecții sau constrângeri de orice fel. Conștientizează verticalitatea măcar câteva secunde. Ridică apoi umerii și lasă-i să cadă de câteva ori, ca și cum ai scutura o povară de pe ei. Apoi pur și simplu doar … stai! Fără gânduri (pe cât posibil, la început este mai greu), fără scop, doar fii conștient de tine însu-ți. Stai cât te simți confortabil. Fără etaloane de timp. Este bine și dacă stai doar o secundă, este bine și dacă stai până adormi în această poziție.
Etapa 2. De practicat doar după ce prima etapă decurge aproape plictisitor de lin: când ai ajuns la relaxare, în poziția verticală, întinde spre cer creștetul capului și tălpile spre centrul pământului (acestea la modul imaginar desigur). Simte-te ”întins” între cer și pământ.
Etapa 3. De practicat doar după ce etapa 2 devine ”plictisitoare”. După ce te-ai întins între cer și pământ, depărtează picioarele cât mai mult apoi ridică mâinile vertical și încearcă să ”prinzi luna/soarele”. Imaginează-ți cum că ai cuprinde pământul cu picioarele (gen călare pe el) iar cu mâinile prinzi un astru. Privirea orientată spre cer, spre astru. Menține poziția finală câteva secunde!
P.S. Nu modificați parametrii respirației! Lăsați respirația să se respire (armonizeze) singură!
Beneficiile exercițiului:
Ne reamintește că suntem între cer și pământ. Coloana vertebrală era numită de antici ”axis mundi”. Adică axa lumii, reperul în jurul căruia se clădește tot universul nostru exterior și interior.
Ne ajută să conștientizăm faptul că suntem ”ombilico del mundo – buricul universului”. Fizic vorbind, putem afirma cum că în oricare direcție ne-am îndrepta am putea merge la infinit. Ne aflăm în centrul unei sfere cu raza/diametru infinit, conform a tot ceea ce știm până acum despre univers. Altfel spus suntem centrul propriului nostru univers infinit!
Limpezește gândurile, ne ajută să luăm decizii dificile. ”Vindecă” nehotărârea.
Armonizează încrederea în sine. Dacă este excesivă o diminuează dacă este insuficientă o crește.
Îmbunătățește statica vertebrală. (Acționează în mod compensator daunelor produse coloanei vertebrale de statul excesiv pe scaun).
Odihnește și liniștește psihic. Echilibrează funcțional Sistemul Nervos Vegetativ.
Ne permite să fim vii. Trăind clipa. Aici și acum sunt, în felul meu, conform putințelor și neputințelor mele, liantul, legătura dintre cele cerești și cele pământești. (Cerești= necesități spirituale, credințe, idealuri, vise, filosofii, ș.a.m.d. Pământești = griji și nevoi materiale; experiențe directe precum bucurii și dureri obținute direct prin intermediul simțurilor; nașterea și moartea – cicluri ritmice naturale; ș.a.m.d.)
(ș.a.m.d. – acronim la expresia ”și așa mai departe”)
”precum îți sunt gândurile, implicit emoțiile, așa îți este și mersul!”
Despre mers, sub aspect biomecanic, s-au făcut studii, cercetări și s-au scris numeroase lucrări de nivel ”master & doctorat” unele rămânând ”îngropate” ulterior în arhivele universitare ale lumii altele au constituit fundamentul dezvoltării unor aplicații practice cu scop corectiv – terapeutic. În consecință nu-mi permit să abordez tema ”mersului” sub aspect științific. În rândurile de mai jos voi exprima doar ”gânduri” nu diagnostic medical sau concluzii incontestabile pentru a nu stârni o diatribă.
În tranziția omului la omul așa zis Modern, fie de la nivelul protozoarelor fie de la Adam (fiecare cu originile sale presupuse sau dorite! Sic.), am fost nevoiți să ne adaptăm la Gravitație. Mai precis, am învățat să înotăm în câmpul gravitațional cam precum învățăm acum (în etape) să înotăm în cadă, bazin, lac și apoi în ocean.
Prima luptă ”antigravitațională” efectuată în scopul explorării lumii exterioare se desfășoară în primele săptămâni de viață când încercăm să ridicăm (antigravitațional, bineînțeles) capul! (Problema va persista pe tot parcursul vieții, mereu va fi greu de ”ridicat capul” împotriva ”atracțiilor” mai mult sau mai puțin gravitaționale.)
După circa un an, de la primul nostru război antigravitațional câștigat, cu mândrie vom admira și explora vizual de la propria înălțime ”lumea” înconjurătoare. Dar cu mersul încă mai avem de trudit. Coordonarea neuro-motorie, orientarea spațială, analiza corectă și eficientă a mediului de parcurs necesită încă mult timp de practică perseverentă (ani). De la pașii făcuți în fugă între reperele de sprijin care ne oferă siguranță certă (punct de plecare – punct de sosire) la mersul pe ”sârmă” (bordură, potecă pe marginea prăpastiei, etc.) este cale lungă de parcurs sub aspectele experiență și timp. Mersul va evolua perfecționându-se în funcție de obstacolele asumate și de eșecurile experimentate ca provocare de depășit iar nu ca limită de neatins.
În perioada adolescenței, când ne formăm principalele caracteristici particulare pentru tot restul vieții, mersul nostru va fi modelat decisiv (cel mai adesea) de câțiva factori de influență majori: 1. – starea de sănătate generală (psiho-fiziologică); 2. – Tipul de mișcare: repetitivă, cotidiană, irefutabilă. Efectuată implicit: din necesități existențiale; ca sport; ca pasiune sau recreațional; impusă de cerințe sociale și culturale; impusă-determinată de relief/climă; inefabil impusă de sistemul de Credințe, crezuri. Pe scurt, modul în care interacționăm cu influența câmpului gravitațional, efortul de adaptare și optimizare a mișcării la solicitările biomecanice stereotipe, repetitive, cotidiene. Cum gestionăm eficient ”atracția” Gravitațională (*); 3. – Anatomia particulară, determinată predominant genetic. (înalt/scund; lungimea membrelor; mărimea purtată la pantof, lungimea tălpii); 4. – particularități de statică și dinamică determinate socio-cultural. Spre exemplu: folosirea sau nu a scaunului (limitată la orientali); tipul de mobilier uzual – casnic; 5. Percepția asupra dimensiunilor lumii- universului. Dezvolți un ”mers” defensiv, pentru a apăra micro-universul tău sau un mers ofensiv pentru a cuceri noi teritorii?! Mai rar, se poate dezvolta o simbioză între cele două aspecte evidente!
(*)Atracția gravitațională poate fi extrapolată și la nivel general existențial, adică: ținta, țelurile, scopurile, motivațiile emoționale și intelectuale care ne ”atrag” către un centru de referință existențială. Motivația existențială și adaptări perpetue pentru A FI! Pentru a trece de la a exista la a ființia – a fi capabil de creștere, de evoluție-progres. Acestea (de la toate la doar un singur aspect) definind clar nivelul de dificultate al itinerarului propus și ulterior încercat de parcurs. Itinerar și sacrificii (eforturi & traume & eșecuri & succes-uri) care ne vor finisa, perfecționa și desăvârși atât cât este posibil în limitele noastre determinate genetic, social, cultural și educațional.
Toată viața este descrisă de clasici ca fiind o călătorie. Un mers înspre o direcție. Tânăr fiind ai impresia că direcțiile, stațiile terminus sau cele doar intermediare pot fi infinite. Apoi, precum trec anii, tot reduci din ele, până ajungi în momentul în care îți rămâi la dispoziție doar tu însuți. Doar tu și cel mai apropiat (și aparent cel mai de ne atins!) obiectiv adică inima ta!
Precum etapele vieții, de la grosier la spiritual putem evalua și mersul:
Sub aspect practic, putem observa particularitățile mersului fiecăruia (aceasta chiar fără a fi experți sau specialiști în biofizică și biomecanică):
Mers asimetric evident, fie sub aspectul cadenței (exemplu: timpi de sprijin diferiți, 1 secundă pe un picior – 0,5 secunde pe celălalt sau/și un pas mai lung altul mai scurt) fie sub aspectul ”orientării” corpului: – un umăr proiectat anterior/posterior (trunchiul fiind torsionat); – mers cu trunchiul ”basculat” lateral. Cauze multiple. Imposibil de prezentat succint fără anamneză și investigații amănunțite. Dar ne întrebăm dacă ar fi relevante (utile, profilactice sau și curative?) sau doar așa ești tu? Așa sunt eu? Pur și simplu, ”strâmb în mers” 🙂
Mers târșit. Pași ”târâiți”. Talpa nu se ridică de pe suprafața de mers. Neurastenie. Surmenaj. Lene. Distrofii neuro-musculare. Degenerescență cerebrală (vârstnici!).
Pas ”săltat”, mers vioi, dacă este prea ”săltat” pe un picior intră la punctul 1, dacă pe ambele intră la alte belele … Îndrăgostit/ă. Probleme neurologice.
Mers legănat, mersul ”marinarului”. Marinar ieșit de curând ”la uscat”. sau probleme cu otoliții!
Mers ”cosit”, trasând, precum coasa, arcuri de cerc laterale la fiecare pas. Nu se ridică suficient piciorul, genunchii. În unele cazuri este vorba despre ”Trendelenburg gait”.
Mers de tipul ”călcat în străchini” (vorbă din popor), atunci când se ridică genunchii prea mult, cel mai adesea impactul cu suprafața de deplasare realizându-se, brutal, cu toată talpa.
Mers gen ”cadență militară”. Genunchiul se ridică insuficient sau deloc. ”Aterizarea” tălpii se face cu impact major pe călcâi sau pe toată talpa.
Mers ”de rață”. Tălpile fiind răsucite excesiv în exterior față de direcția de mers. Displazie congenitală de șold sau talpă (plantă) excesiv de lungă față de parametrii generali ai corpului.
Mers ”împleticit”. Tălpile fiind răsucite spre interior față de direcția de mers. Talpă cu lungime disproporționată față de lungimea membrelor inferioare sau persoane care folosesc predominant (pe termen foarte lung!) ”seiza” (poziție de stat așezat japoneză) sau ”lotus” sau ”siddhasana” – șezut ”turcește” poziții provenite din culturile indiene și turcești.
Mers ”șchiopătat”. Varianta extremă a mersului asimetric (precizat la punctul 1), determinată de cauze patologice semnificative ale membrului inferior (entorse, luxații, fracturi, traume neuro-musculare etc.).
Mers ”arogant”. Cu pieptul scos înainte. Hiperlordoză lombară.
Mers ”cocoșat”. Într-o perpetuă plecăciune. Hipercifoză toracală.
Mers ”oblic, într-o rână”. Vezi punctul 1. Sceptici. Scolioză dextro-concavă/convexă sau coloana vertebrală având curburi patologice multiple.
Mers ”grăbit”. Cu trunchiul înclinat din bazin spre înainte. În poziție de ”alergător”. În perpetuă ”cădere frontală”. Afecțiuni psihice și persoane potențial aflate în prag de surmenare.
Mers ”lent”. Cu trunchiul drept, rotind-ul alternativ stânga dreapta deseori asincron vis-a -vis de cap.
Mers ”dezordonat”. Dă impresia de iminentă dezintegrare fizică a persoanei.
Sub aspectul traiectoriei Centrului de Greutate al persoanei mersul poate fi descris astfel:
Mers ”liniar”. Traseul centrului de greutate al persoanei descrie o traiectorie liniară.
Mers ”șerpuit”. Traseul centrului de greutate al persoanei descrie o traiectorie șerpuită.
Mers ”săltat”. Traseul centrului de greutate al persoanei descrie o traiectorie sinusoidală în plan vertical.
Mers ”haotic”. Traseul centrului de greutate al persoanei descrie o traiectorie dizarmonios combinată între tipurile de mers prezentate la punctele 1, 2, 3.
Mers ”artistic”. Traseul centrului de greutate al persoanei descrie o traiectorie armonios combinată între tipurile de mers prezentate la punctele 1, 2, 3.
Sub aspectul influenței factorilor psiho-emoționali am putea remarca următoarele tipuri de mers:
Mersul ”vesel”. În genul ”saltul ștrengarului”.
Mersul ”trist”. Gen ”semnul întrebării”. (mâini ascunse în buzunarele de la pantaloni, capul plecat spre înainte, poziția ghiocel).
Mersul ”dragostei”. Îndrăgostiții ”levitează”, plutesc, nu ating suprafața de mers (când se deplasează unul spre celălalt)!
Mers ”războinic”. Fiecare pas lasă un crater în urmă!
Mers ”spiritual”. Doar 50% din greutate are impact gravitațional, deci suntem undeva între cer și pământ. Iar jumătate din greutatea pașilor o simt precum mersul pe ”norișori”!
Mersul ”orgoliosului”. În timp ce el crede că zboară liber prin Univers, Centrul său de Gravitație abia se târâie pe suprafața pământului.
Mersul ”supărat”. Ceva de genul ”aș zbura, dar gravitația asta nu mă lasă!”
Mersul ”mânios”. Alergat în nisipuri mișcătoare. Cu cât mai tare calc cu atât mai mult mă scufund. La final ajung imobilizat în punctul de gravitație zero.
Mersul ”filosofului”. Aș merge … dar: de ce să merg?; unde anume să merg?; când să merg?; cum să merg?; are sau n-are rost sau sens să merg?; cine a inventat mersul?; Până când se va (putea) merge?; Cine și de ce și-ar dori să meargă?
Mersul ”liber”. Merg! De ce? Pentru că vreau și pentru că pot! Pentru că am dreptul!!! Dar, unde mergi? Către ce destinație vrei, poți și bineînțeles că ai dreptul să mergi? Răspuns frecvent: nu știu! Dar oricum nu contează! Tot ceea ce Contează este că sunt/merg liiibeeer!
Mersul ”cârcotașului”. De ce să merg? Unde să merg? Nu are rost să merg! Cine mai merge? Toți cei care merg risipesc inutil energia!
Mers de ”obsesiv-compulsiv”. Deja am ajuns?? Nu-i bine, pașii nu au fost consecvenți în ceea ce privește simetria, ritmul și nu sunt sigur dacă după 59267 am spus 59268! Deci, iar trebuie, musai!, să o iau de la capăt!
Mers ”logic”. Dacă nu pot demonstra matematic rostul mersului, parametrii exacți, condițiile corectitudinii gândirii mersului, a formelor și a raționării corecte ale mersului atunci NU merg! (implicit exclusă plimbarea … de dragul plimbării!)
Mersul ”pesimistului” oarecum comun cu cel al ” depresivului”. Oriunde aș merge și oricât efort depun nu pot răzbi puternica forță care mă atrage spre punctul de gravitație zero. Adică exact centrul de atracție gravitațională. Adică, inefabil și inevitabil mă voi prăbuși (oricum asta fac, asta se întâmplă cu mine, chiar dacă voi nu mă credeți!). Atracție zero = moarte. Lipsă de motivație existențială. Merg de parcă m-ar ”înghiți pământul”!. Totul se curbează sub ”inevitabila și colosala atracție gravitațională”. Genunchii, coloana vertebrală, sunt în colaps. Dar capul este colosal de greu! Gâtul nu-l mai poate susține!
Mersul ”Duhovnicesc”. Nu pot, nu știu, nu vreau să … merg singur! Nu pot merge singur în infinita călătorie spre Dumnezeu, căutând-ul în primul și în ultimul rând în mine însumi!
Lista continuă. Miliarde de persoane, miliarde de forme particulare de mers. Precum există amprentologia ar putea exista mersologia. Fiecare persoană are tipul, genul, specificul său unic de mers. MERSUL POATE FI EFECTUAT CA ACT TERAPEUTIC (parțial cel puțin) pentru nenumărate necazuri.
Cauze posibile ale tulburărilor de mers sunt numeroase și foarte variate din punct de vedere etiologic. De la: asimetrii pelviene; sechele posttraumatice ale membrelor inferioare; afecțiuni ale coloanei vertebrale; tulburări de vascularizare ale membrelor inferioare; boli degenerative – artroze; etc. Continuând cu: atitudini posturale determinate de cauze psiho-emoționale. Până la cauze vestimentare (încălțăminte, îmbrăcăminte și accesorii vestimentare inadecvate sau dăunătoare echilibrului și implicit bunului mers).
Între mână (executor cât se poate fidel) și cap (dirijor, director, coordonator absolut) se află doar gâtul. Disensiunile între șef și executor se manifestă pe traseul informației adică în gât!
Între Cap (creier) și picior calea este mult mai lungă. Există o cale directă și imperturbabilă. Există și o cale indirectă și pe deplin perturbabilă, între creier și picior, dacă nu este urgență (stimulus nocicepție) poate interveni inima, plămânii, stomacul, ficat&vezică biliară, intestinele, rinichii, vezica urinară, etc. Așadar dacă grijile majore sunt ”interne” stăm pe loc, ne folosim doar de universul accesibil prin folosirea membrelor superioare. Pentru folosirea membrelor inferioare trebuie deseori să ignorăm grijile ”interne”! Membrele inferioare ne deplasează în timp și spațiu, ne oferă progres, evoluție, ne satisfac curiozități din ”depărtări”. Membrele superioare ne oferă hrană, mângâiere, alinare și explorarea universului apropiat (din prezentul nostru relativ).
Și totuși, Excluzând (sau poate Incluzând?!) cauzele anatomice, fizio-patologice, educațional-culturale și cele ”tehnice” (vestimentare/încălțăminte) aș opina precum că: ”precum îți sunt gândurile-emoțiile așa îți este mersul!”
De ce? Pentru că dinamica psihică și emoțiile generate în consecință vor afecta decisiv postura (static și dinamic) indiferent de ceilalți factori de influență prezenți. Și, vrând-nevrând vom influența pe majoritatea celor de lângă noi prin non verbala comunicare a ceea ce suntem prin parametrii mersului și cei ai atitudinii posturale. Da, nu se aplică ”regula” în cazul celor cu deficiențe de văz, dar aceștia dezvoltă, inevitabil, criterii mult mai precise de evaluare a relațiilor cu alte persoane! Da, nu se aplică regula în cazul contactelor prin social-media dar în aceste cazuri și eșecurile relaționale se dovedesc a fi cel mai adesea dramatice și catastrofal de mari!
Mers, alergat, plimbat … ca Om sau ca Mașină/Robot?
N.B.(Nota Bene!) Dacă acest articol a generat mai multe întrebări decât răspunsuri atunci ia în considerare faptul că: Subiectul ”mersului” este detaliat și prezentat cu exemple practice și terapeutice evidente la cursurile de Yumeiho. Despre Yumeiho & cursuri info aici: www.sry.ro
Toshogu Shrine & poarta Yomeimon (1617!). Pagoda cu cinci etaje. Podul sacru. Minunata Alee a Cedrilor. Mausoleul Daiyuin & poarta Niten.
Poarta YOMEIMON
În după amiaza care a urmat navigării pe râu și pe lac m-am bucurat de unele dintre cele mai remarcabile și vestite locuri, monumente și vestigii din patrimoniul ancestral, istoric și cultural al Japoniei. Peripeții sau evenimente neplăcute n-am avut. Însă avalanșa de informații audio-vizuale, și nu numai, a copleșit sărmanul meu neuron! Acolo fiecare piatră, fiecare copac, fiecare clădire, mărturiseau milenii de istorie! Toate cele atinse sau clădite de om, începând din vremuri ancestrale erau opere de artă. Pentru a le putea aprecia cum merită, la reala lor valoare, trebuie însă să fii pasionat de istoria Japoniei.
Despre templul dedicat Shogunului Tokugawa Ieyasu, clădit pe la anul 1617, precum și despre acareturile înconjurătoare, puteți afla informații standard prin click aici.
Am petrecut vre-o patru ore minunându-mă și încântându-mă de monumente, natură, artă și de aerul de munte. Pădurea de cedrii întinsă pe 37 de kilometri în jur ne asigura aromo terapia. Am fost și pe aleea Cedrilor (vre-o 2-3 km, nu am parcurs pe toți cei 37 de km!).
Până la acest articol relatările pe blog au mers relativ ușor. Dar acum m-am blocat! Am sute de fotografii (e drept, majoritatea de ne-publicat! Din diverse cauze.. tehnice) care-mi declanșează amintiri sau mai corect spus retrăiri, de parcă acum sunt iar acolo, în mijlocul evenimentelor, emoții – sentimente actuale! Tocmai cantitatea colosală de informație mă face incapabil de triat, ales esența, scris despre. Totul este frumos, interesant și important! Dar este subiect de roman foileton iar nu un biet articol de blog!
La urcare, în prima parte, nu părea mare lucru!Dar, după prima jumătate scările au devenit tare abrupte!Premiul din vârf .. acest monument!
Minunată trăire! Să vezi aievea, să respiri, să atingi, să te miști în locuri despre care doar ai citit și despre care știai că sunt undeva ”la capătul lumii”. Locuri intangibile rațional (logic) gândind, în circumstanțele posibilităților reale, despre care ale vizita nici să visezi nu îndrăznești. Și totuși Cineva Acolo Sus ne Iubește și a avut grijă să rânduiască minunat evenimentele astfel încât această călătorie să decurgă lin dar cu bucurii pe deplin!
Întâlnirea. Cu barca pe râul Edo. Templul.Grădina ”Casei Ceaiului”, Ceremonia Ceaiului – CHA NO YU. Acasă la Sensei.
Întâlnirea. Întâlnirile. ”Coincidențele”.
Starea de uimire, de minunare, este o stare de măreție a Clipei, a vieții, și atât! Nu poți scrie sau descrie despre asta! Te minunezi și atât! Având creierul, emoțiile, toate simțirile sufletești și trupești blocate în acest Etern Prezent al minunării!
de Sorin Iga cu mulțumiri și eternă recunoștință tuturor celor care m-au instruit, inspirat, educat, disciplinat, ajutat sub orice formă, dar mai ales cu inexprimabilă Mulțumire Bunului Dumnezeu!
După experiențele din Tokyo și mai ales după extraordinara călătorie la Nikko nu credeam că pot avea parte de ceva mai impresionant și mai frumos. Dar ce a urmat s-a dovedit a fi o experiență unică în viață și una dintre cele mai minunate zile din viața mea. A fost, cum se spune, ”cireașa” (surpriză!) de pe ”tort-ul” călătoriei mele în Japonia din anul 2008.
Pe drumul spre NIKKO, după o conversație telefonică, Watanabe san mi-a spus că după ce voi reveni la Tokyo sunt invitat la o întâlnire cu familia Otsuki (soția și fiicele lui Saionji Masayuki Osensei). Am acceptat cu bucurie! Însă eram confuz, tulburat, nu mă așteptam la o așa onoare. Dar Watanabe san, probabil văzând nedumerirea de pe fața mea, m-a lămurit. Știa că am fost foarte apropiat de Osensei și că m-aș bucura să-i întâlnesc familia. În acest sens a contactat pe Etsuko san (soția lui Osensei) și i-a spus că sunt Japan, iar dânsa a acceptat să ne vedem. Mai apoi am aflat că Osensei povestea deseori despre mine și experiențele din călătoriile efectuate împreună, precum cea București – Varna.
În dimineața zilei următoare revenirii mele în Tokyo, mult mai devreme de ora stabilită, așteptam emoționat în fața stației Ueno din Tokyo. Watanabe san nu a putut (vrut?!) să participe la întâlnire. Nu știam dacă Etsuko san știe engleză sau esperanto. Mă gândeam despre cum vom comunica, cunoștințele mele de limbă japoneză erau nesemnificative. Dar mă dotasem cu un Ghid de Conversație Român-Japonez și viceversa (dovedit a fi aproape inutil!). Tot rumegând astfel de gânduri trece timpul și se apropie ora întâlnirii. Urmăresc atent marea de oameni care se revarsă pe ușa stației (gării). O mulțime de doamne Japoneze trec indiferente pe lângă mine. Eu nu îmi mai amintesc chipul din fotografii. Mă bazez pe faptul că fiind singurul ”gaijin” din zonă, expus ostentativ la vedere, dânsa nu mă va rata. Cu ”radarul” turat la maximum, ațintit spre ieșire, mă trezesc lângă mine cu o doamnă zâmbitoare însoțită de două domnișoare la fel de zâmbitoare care mă privesc fix. Doamna mi se adresează: Sourin-san?! Rămân în blocaj psiho-intelectual câteva secunde! Apoi scot niște sunete nearticulate care s-ar fi vrut a fi: ”hai” (da), ”Hajimemashite” (încântat de cunoștință!). Dânsele, văzând confuzia și stânjeneala mea, trec de la zâmbete la discrete râsete. Se prezintă: ”Etsuko-san (soția), Yuna-san (fiica cea mare) și Shino-san (fiica cea mică) ale lui Saionji (Otsuki) Masayuki-san”. Eu nu-mi revin din uluială, neștiind să fac altceva continui cu infinite plecăciuni în fața lor. Mă salvează Etsuko-san care, spunându-mi ”Ikimashou” (să mergem) și apucându-mă de antebraț, mă scoate din modul plecăciuni și din marea de oameni (pe care evident îi stânjeneam) și plecăm spre un dintre cele mai frumoase zile din viața mea.
Yuna-san vorbește binișor limba engleză. O ajută și Shino-san. Schimbăm politețuri. Mă întreabă cât timp am la dispoziție, aș vrea să răspund ”aproape trei luni cât îmi permite viza” dar mă limitez la a spune că n-am nici un program azi. Simt nevoia să mă scuz pentru faptul că nu le-am remarcat la ieșirea din stația Ueno (deci nu am fost eu primul care să le întâmpin și să le salut!). Îmi răspund că nu au venit în gara Ueno. Au venit cu metroul ”ușor”. Dar au stabilit gara Ueno ca punct de întâlnire deoarece acolo știam eu să ajung fără probleme. Frustrat cumva că ”super radarul” meu fusese orientat în direcția greșită le spun iară-și că mă bucur că ne-am întâlnit. Și m-am tot bucurat și mă voi bucura mereu!
Odată stabilită disponibilitatea mea totală și necondiționată de timp, Etsuko-san îmi prezintă propunerile dânsei despre cum să ne petrecem ziua. Yuna-san traduce. O parte din programul zile ni-l vom desfășura în prefectura Chiba dar la limita cu prefectura Tokyo. Mergem la metrou. Călătorim. Coborâm (de fapt urcăm). Am ajuns în suburbiile orașului Tokyo. ”Zgârie Norii” și aglomerația urbană au rămas departe.
la răscruce în suburbii – Tokyo
Pe străduțe la periferia Tokyo
Căsuță în suburbiile Tokyo
Srăduță de la periferia orașului Tokyo
Etsuko-san pe malul râului Edo
Râul Edo
Agricultură la marginea orașului Tokyo
Culturi agricole
În timp ce mergem spre destinație (necunoscută mie) Etsuko-san îmi prezintă împrejurimile. Dânsa este învățătoare. Iar eu sunt un ”gaijin” total neștiutor dar foarte curios, spre încântarea d-nei învățătoare. Yuna-san vrea, totuși, să nu mă lase în ceață totală și mă lămurește despre itinerar și program. Vom merge să vizităm (în prefectura Chiba) un templu deosebit la care astăzi se desfășoară un festival și apoi să participăm la Ceremonia Ceaiului desfășurată într-o ”Casă a Ceaiului” antică apoi ne vom întoarce în Tokyo și vom merge la ele acasă. Mă întreabă dacă este ”OK” programul. Sunt super încântat de program dar nu știu cum să exprim asta în cuvinte. Rânjesc super-fericit! În extaz anticipat! Și repet ca ecoul în prăpastia bucuriei ”Ok.Ok.Ok…” . Yuna-san vine cu o precizare, acum nu ne plimbăm doar așa, să admirăm suburbiile, pentru a câștiga timp vom trece râul Edo cu barca și astfel vom ajunge mai repede (și mai interesant) la templu și la ”Tea House & Garden”.
Ajungem la marginea orașului (zonei Metropolitane) Tokyo. Se vede râul Edo. Terenuri de sport (de baseball cele mai multe). Câmpuri cultivate. Clădirile înalte se pierd în depărtare. Ajungem la malul râului. Aici la un ponton de lemn o barcă model antic îți așteaptă pasagerii. Îmi amintesc de Nikko (articol aici). Doar că la Nikko plimbarea cu barca este efectuată în scop turistic dar aici în interesele practice ale riveranilor din ambele prefecturi. Plătim, urcăm, așteptăm. După ce se ocupă toate locurile, barcagiul începe navigarea spre malul opus. Aproape imediat ne întâlnim cu o barcă plină care, evident, vine de la celălalt mal. Atât de faină este experiența încât îmi pare rău că nu am gât de ”cucuvea” să-l pot roti 360 de grade! Nu mă bucur prea mult de peisaj pentru că auzul îmi dă alarma! În barcă văzusem încă de la urcare un ”occidental”, asociat cu o japoneză și doi copii mici. Nimic uimitor, până acum. Însă acum creierul încearcă să accepte ce spune auzul, în timp ce copii se hârjonesc în barcă vorbind parcă limba română. Îi privesc nedumerit și sincer ultra confuz, încercând să mă concentrez pe ceea ce se întâmplă. Șocul suprem îmi parvine când mama Japoneză strigă la ei în limba română (răspicat! Clar și tare!) să se potolească, să nu cadă în apă! Șocat total, cu ochii holbați, dau un Bună Ziua! (ce șanse sunt ca, la capătul lumii, în Japonia, într-o barcă luată aleatoriu, dintr-o zonă în care am ajuns întâmplător, , să dau peste Româno-Japonezi!!). Mama mă privește la fel de uimită ca și mine. Tata, mai aproape de mine, îmi răspunde cu acela-și bună ziua după o scurtă ezitare. Uimiți și încântați începem să ne povestim. Tata este din Cluj, mama din Japonia, copii crescuți când la bunici la Cluj când la părinți în Japan. Povestim ce facem în Japan. Ei locuiesc în zona Chiba dar merg cu barca la cumpărături în zona Tokyo, că-i mai aproape. Eu cu Yumeiho. Vor și ei. Ne bucurăm de întâlnire. Puțini, foarte puțini români locuiesc în Japan și nu se cunosc între ei. Dar îmi aduc aminte că nu-s singur. Când privesc la însoțitoarele mele le văd la fel de uimite precum am fost eu la început. N-au înțeles nimic din ce se întâmplă. Am lămurit eu situația dar uimirea a rămas! Ce șanse sunt ca să se întâmple așa ceva! Nu ne-am dezmeticit până am ajuns deja la celălalt mal. Coborâm din luntre. Ajut amabil la coborât: cărucioare, sacoșe pline și pe însoțitoarele mele. Câteva minute mai socializăm împreună, Români și Japonezi. Etsuko-san știe școli bune pentru copilași. Ne despărțim plecând fiecare înspre grijile noastre.
Yuna-san & Shino-san/Shino -san& Yuna san, în barcă între Tokyo și Chiba, râul Edo.
Templul. Șansă sau neșansă. (Noroc sau Ghinion)
După ce ne-am luat rămas bun de la familia Româno-Japoneză, ne îndreptăm spre Templu. Aflu de la Yuna-san (pe drum) că-i vorba despre unul dintre cele mai vechi și mai interesante temple (Budiste!) din Japonia. Construit înainte de perioada Edo. Puțin cunoscut în turism dar foarte apreciat de Japonezi. (Galerie foto mai jos).
Ajungem la Templu, intrăm în curte pe sub majestoasa poartă. (Cam tot ce-i fain în Japan, spiritual sau cultural, este accesibil doar trecând pe sub Porți (Torii) mai mult sau mai puțin majestoase, dar semănând uimitor de mult cu porțile caselor Maramureșene!). Ne oprim la un izvor/fântână sacru/sacră. Ne spălăm mâinile simbolic (ritual de purificare lăuntrică mai degrabă decât fizică-exterioară) și cu un polonic lung de lemn de adăpăm cu apa sacră. Io ezitant, preferam Agheasma!. Mergem la învârtit niște roți pe care cică erau scrise rugăciuni. Roata se învârte, rugăciunea este înălțată la cerurile lui Buddha, cam simplist pentru cultura Japoneză (zic eu). Nu-i de mirare că cei mai mulți au rămas la Shinto (tot eu zic). În timp ce stăm la rând la ”ceva” (nu știu pentru ce!) întreb pe Yuna-san despre Credința familie, gândindu-mă că este Buddistă, după manifestările precedente. Îmi răspunde precum Osensei. ”Cred întru Unul Singur Dumnezeu mai presus decât ritualurile și formele de religie ale oamenilor”. Completează, fiind aici, în templu Budist, chiar dacă nu am venit pentru venerarea lui Buddha, ne conformăm rânduielilor locului. Am întrebat-o ce știe despre Ortodoxie, mi-a răspuns: ”este creștinism, nu-i așa?”. Am răspuns ”hai, so desu!”.
Până să ajungem la admirat frumusețile de pe templu, am aflat pentru ce așteptasem, destul de mult!, la coadă/rând. Un slujitor al templului (costumat ca atare, posibil călugăr Buddist) dăruia binecuvântări și niște bilețele doritorilor aliniați ca și noi pe vremuri când așteptam să vină pâinea la magazinele comunismului. Disciplinat, mă conformez. Etsuko-san, Yuna-san, Shino-san, Eu și cu mine. Însoțitoarele citesc entuziasmate scrierea de pe bilețele, turuie fără oprire, comentează una alteia, eu privesc bucata de hârtie precum ar privi un cimpanzeu la publicația ”monitorul oficial” (o fi ceva interesant scris acolo! dar ce anume!). Yuna-san îmi cere hârtia cu rețete spirituale, citește, nu-mi spune, o dă lui Etsuko-san, dânsa citește, vorbește cu fetele, eu aștept explicații. Explicații care nu mai vin. Eu stau și le privesc precum neghiobul. Într-un final, după consultații în familie, Etsuko-san îmi spune că-i de rău prezis viitorul meu și că dânsa ia asupra ei ”karma” mea rea. Zic, ok, vreau biletul! Dânsa spune scurt: karma ta asupra mea, Yuna-san completează ghinionul tău (bad-luck-ul tău) mama îl ia ”asupra ei” (over her life)! În acel moment m-am simțit trăznit! La propriu! (Știu cum este, am fost trăznit, la propriu! – unii vor spune că se vede!) Și uite așa, am aflat în Japonia, într-un templu budist, Cea mai bună Mărturisire Ortodoxă!) În esență ce a spus Etsuko-san a fost: ”Fie ca ”soarta” ta rea să ”cadă” asupra mea! Asta a spus prima dată. Asumarea ”răului”, a neputințelor, a ”ghinionului”, pe scurt și esențial spus, a ”Karmei rele”, de către aproapele nostru! Care aproape al Dânsei, fiind eu, adică, un străin cunoscut doar din povești și întâlnit ”live” cu doar câteva ore în urmă! Și ce face și spune Hristos pentru noi, creștinii? Eu, sincer, necredincios m-am simțit atunci! O persoană, un Om, care știa puține despre Creștinism și nimic despre Ortodoxie, aflat circumstanțial într-un templu Budist, mi-a dat lecții despre Ortodoxia aplicată! De ce insist cu templu Budist? pentru că în Budism, Karma este Karma și trebuie ”arsă”, ”răscumpărată” de către tine însu-ți, și doar de către tine însu-ți, până când cumva, accidental, te vei ”ilumina” (Satori -jp/Nirvana-hnd). Buuun! Bilețelul ghinionist este introdus în buzunar de Etsuko -san, împreună cu necazurile mele anticipate el. Acum că am îndeplinit ”ritualurile” și eu am scăpat cu karma ”intactă”, mergem să vedem ceea ne-a motivat călătoria înspre acest loc. Arta desăvârșită a decorațiunilor templului. Foto mai jos.
Shino-san admirând capodopera.
Yuna-san admirând capodopera.
Alte foto mai jos:
Templu antic Budist cu basoreliefuri sculptate în lemn.
Festival budist. Genul Pelerinajelor și al sărbătorilor Sfinților la noi.Intrare (Poartă) Templu, în zi de festival. Aidoma și la noi, în România, înainte de intrarea în locul sacru comercianții te înghesuie cu oferte și kitschuri pseudo spirituale, inutile și degradante spiritual. România, Turcia, Croația, Cipru, Japonia, Rusia, identic peste tot este acest aspect, deși: religiile și forma de aplicarea, de punere în practică, a credințelor și ideilor politico-socio-religioase sunt diferite.
După ce ne-am încântat privirea, mintea și sufletul cu operele de artă antică, am plecat spre locul unde urma să asistăm ca oaspeți la Ceremonialul Ceaiului. Traducerea ”mot a mot” (cuvânt cu cuvânt) în limba Română este ”Casa Ceaiului”. Dar această casă a ceaiului este de fapt un complex arhitectonic structurat și conceput astfel încât să deservească acest ”Ceremonial al Ceaiului”. Înainte de a vă povesti noile mele aventuri vă voi descrie, pe scurt, ritualul/rânduielile: – la intrare gata cu papucii! Desculț! Și jale, dacă ești european care nu se așteaptă la asta, și-ți put picioarele ca și cocina!; – Nu intri ca și paricopitatul direct în sala de ceremonie sau în clădirea principală! Se cere o pregătire prealabilă!; – Prima parte a ”pregătirii”, 10 – 20 de minute de contemplare a grădinii casei ceaiului (partea centrală); – a doua parte a pregătirii constă în plimbarea pe un podeț de lemn amenajat circular, în jurul grădinii, cu admirarea și contemplarea frumuseților din jur, precum: mini lac, mini-râu cu pești la grămadă, mici statuete antice din piatră, bolovani cu simbolism și inscripții străvechi, vegetație meticulos întreținută și atent&simbolic aleasă, și altele. – după ce ai parcurs (lent și atent la împrejurimi!) itinerarul pe podețul de lemn suspendat deasupra naturii, revii aproape de locul de plecare și intri din nou în starea de meditație, de data asta focusată pe lăuntric! După o vreme, mai lungă sau mai scurtă, revii la atenția exterioară și ești invitat în sala ceremoniei. Dar ceremonia nu începe, încă. O echipă de experte (spun experte pentru că în cazul meu toate cinci nu erau tinere și nu am dubii precum că și-ar fi schimbat recent meseria) în Shamisen și Koto cântă armonios. Ascultăm în deplină liniște armonia instrumentelor măiestru utilizate de către maestre. După o clipă sau poate o veșnicie răscolitoarea dar concomitent plina de pace muzică încetează. Lângă noi încep să ”mișune” ”Gheisha” (după mintea mea, încă neeliberată de pseudo-informațiile precedente). Sunt doar trei mese în cameră/salon/ ???/ .. locul în care se desfășoară ceremonia. Fiecare masă are o maestră (Sensei! – 茶名) care ”servește” clienții. Totul este incredibil pentru mine! Mă văd și mă simt călător în timp, nu, … în alt univers! Ni se aduce ceva gen ”prăjiturică”. Apoi la masă vine O-cha Sensei (Chamei-茶名). Experta vine, se așează în ”sei-za”, apoi, sau mai corect spus, instantaneu este dotată de asistente cu tot ceea ce are nevoie și începe prepararea ceaiului (Green-fresh-Matcha, notă ulterioară!). Eu, eram cu neuronul prăjit. Studiasem instrumentele muzicale, Koto, și Shamisen, vestimentația interpretelor: Kimono-ul, mișcările lor, fața lor (mai nimic de văzut, fața vopsită în cel mai imaculat alb!), mesele, tatami, (scaune ioc!), grădina (pe ferestre), pe mine însu-mi (întrebându-mă dacă nu cumva pângăresc tot ceea ce se întâmplă acolo!). Am citi despre O-cha (ceremonia ceaiului) dar să o trăiești pe viu este categoric altceva!! (”colac peste pupăză” : Etsuko-san și Yuna-san mi-au spus că este o Casă a Ceaiului veche (fondată în anul 1600!) și implicit va fi o ceremonie a ceaiului tradițională Japoneză, adevărată, iar nu adaptată pentru turiști – cum am văzut/trăit pe parcursul altor vizite în Jp.!)
Am primit sub bot ceva gen apă fierbinte cu miros de ovăz proaspăt cosit. Beu (beau pentru eventualii, rari, cititori din afara Ardealului) o gură, prudent! După toată minunarea precedentă, țăranul din mine se lasă biruit și concomitent dat de gol tot de ”fân!”. Parcă-i apă caldă cu fân proaspăt cosit de la Vidra de Sus! Nu gândesc mult, adică, sincer, nu gândesc nimnica!, Înțăp bețigașul de lemn, primit la pachet cu prăjiturica, în oferta care pare dulce și dau să-l țâp în gură! Să schimb gustul de fân fiert! Etsuko-San are altă opinie! Mă prinde, în timp util de antebraț, și mă oprește! Învățătoare (Sensei!) precum este, îmi explică pe îndelete, calm și cu răbdare, cum că prăjiturica trebuie halită treptat, pe măsură ce se bea ceaiul (ovăzul proaspăt fiert), prin decuparea unor bucățele timid proporționate astfel încât să-ți ajungă până ce golești ceașca de ceai! Mă opresc instantaneu! Și mă blochez tot instantaneu! Fusesem oprit ca să nu devorez instantaneu o operă de artă!!! (m-am răzbunat după 10 ani, când din Giza-Tokyo am cumpărat o grămadă de prăjiturele meseriașe, ”home-made for tea ceremony”, -strănepoatele ălora!- pe care le-am halit cum am vrut! Glumesc! Le-a păpat soția, cu Mtacha, Cu Olga chamei Sensei! Eu tot cu frustrarea am rămas!
Revenind la evenimente! Am avut onoarea, Șansa și Bucuria de a fi părtaș la evenimente despre care doar visează o treime din umanitatea contemporană. Cumva, în loc să fiu victima sigură a ”rechinilor” turiștilor (precum în Istanbul, relatări în, sper, articole viitoare), m-am bucurat ”din prima” de experiențe autentic Japoneze! Și nu a fost ultima!
Am obosit și eu de scris, și voi de citit! Mda, lung articol, foarte lung, pentru contemporanii obișnuiți cu ”un cuvânt-o frază-o poză” adică, F.B., Instagram. Dar nu pot încheia. Pot doar scurta. Nu relatez final și concluzii (multe, doar una, mai jos!) după Templu și Ceremonia Ceaiului! Nu pot opri aici relatarea pentru că va urma vizita la casa lui Osensei!
”Am înțeles (după tot ce am trăit aievea în Japonia) că este imposibil pentru un European, oricât de interesat, sârguincios și binevoitor ar fi să înțeleagă (simtă, trăiască, practice) în duhul corect și adevărat arte și discipline Japoneze! Japonia este pentru Japonezi, și atât!”
Ceremonia Ceaiului s-a sfârșit. Dar eu atât de impresionat, emoționat și rușinat am fost încât nu-mi amintesc decât vagi frânturi despre cum am mers la masă și apoi despre cum am ajuns acasă la Osensei.
Știu doar că am primit papa foarte bun la un mini și anonim restaurant ieftin, din cine știe care margine de Tokyo. Mai știu și că într-un final, Shino-san îmi spune să nu mai folosesc Ghidul de Conversație pentru că în Japonia (limbaj normal, nu se vorbește așa), citez: ”Noi nu vorbim astfel”. Am revenit cu trenul. Bărcile care traversau râul nu au program după ora 18. Mergem acasă. Acasă la Sensei! Mai jos, galerie foto, clișee din experiența expusă mai sus.
Grădina Casei Ceaiului:
Casa Ceaiului,
Aleea Grădinii Ceaiului.
Alee anexă Grădină Ceai
Curtea cacei ceaiului
Grădina & veranda Casei Ceaiului. Destinația finală și punc de start.
de pe drum.
Spre Casa Ceaiului.
Prăjiturica. Buclucașă pentru mine!
Shino&Yuna, pe aleea către .. noi înșine!
Cine știe, se pricepe! Pe fond (în spate), Koto &Shamisen, abandonate temporar de interpreți.
European, zenist confuz și dezorientat!
ACASĂ LA SENSEI.
Ajungem, fără detalii acum, la ”blocul” unde locuia Osensei, la ”apartamentul modest” de la etajul patru. Modest și bloc sunt descrieri pentru Japonezi, pentru Români totul este cu fain (dar nu lux!!) înainte de subiect/obiect! Eu nu mai am energie (electroliți, hormoni, glucoză, etc. și mai ales nu mai am loc de Bucurii – epuizante afectiv-emoțional!) să evaluez situații și să pot reacționa decent în consecința acestor situații. Dar în mod miraculos îmi revin. Știu și acum, când scriu aceste rânduri, mirosul casei scărilor, al ușii, al apartamentului. Holul în care am intrat, după pauză de descălțare. Sufrageria. Imensa bibliotecă. Cadoul care mă aștepta pe masă (în mod evident, ambalat ca atare, se vedea clar că-i cadou! Pentru cine oare??). Dar cel mei mult m-a impresionat faptul că Etsuko-san mi-a pregătit o lumânare ca să o aprind lângă urna cu cenușa lui Osensei! Mi-a dăruit lumânarea spunându-mi: ”știu că ești Creștin, am pregătit ”asta” pentru tine!” După momentul de reculegere, rugăciune și adâncă recunoștință întâmplat în fața colțului sacru, al strămoșilor și al părinților decedați din sufrageria apartamentului Japonez, ne-am așezat la masă, și am povestit amintiri despre Saionji (Otsuki) Masayuki. Știute și ne-știute. Europene, Japoneze, și din alte continente în care nici eu nu am fost nici familia lui Osensei dar El a fost și le-a spus lor și am aflat și eu! Am primit cadou și o carte. Una dintre multele scrise de Osensei și publicate ca BestSeller! Altă ”ciudățenie”! Cartea completa colecția mea de cărți scrise de Osensei. După acest cadou (al doilea), nu puteam spera la ceva mai mult sau mai deosebit de la Osensei!. Propoziție aiurea (dar aliniată la trendul vremurilor actuale!), nu mi-am dorit niciodată nimic de la Saionji Osensei! Dar am primit mereu ca ”surpriză” tot ceea ce aveam nevoie sau îmi era cu adevărat necesar, nici nu-mi trecea prin cap la momentul respectiv, dar era absolut necesar (pentru mine, pentru Yumeiho în general) în acel moment! Bineînțeles că ”necesitățile! s-au confirmat ulterior. Pe moment însă, în afară de mândrie incertă (adică mă simt șmecher tare, dar nu știu de ce, și pentru ce, și la ce-mi folosește?!)
Ar mai fi una – alta de scris despre vizita acasă la Sensei. Nu pot să scriu. Parcă nici nu aș vrea să scriu. Mă tem să nu ”spurc” cumva ”taina” și mai ales Bucuria acelor minute (ore??).
Cert este că și atunci, dar și mai apoi, peste ani, am avut sentimentul că Taina izvorăște energii constructive imense! Dar nu orice Taină! Doar acea Taină care trebuie păstrată până se îndeplinește scopul ei Mântuitor. Pentru ceilalți și doar apoi pentru tine însu-ți.
Mai jos, galerie foto despre ce-am scris mai sus.
Prăjiturica cu ispită pentru Moți!Shino-san, râde de scaietele din barba mea. Și bine face. 😀
Sorin proptește gardul de la Cha No Yu (Casa Ceremoniei Ceaiului), puțin mai târziu, acest personaj, își va ”propti viața”!!Shino san & Etsuko_san & Yunna -san.Otsuki Etsuko-san, Sorin-san, Shino – san. Tokyo- Adachi-ku. 2008Otsuki family.
Yuna san, Sorin san, Shino san și statuia san. ;-0
Yuna san.
Etsuko san, centru, Yuna san (stânga).
Alte foto, din alte vremuri, vechi dar nu vechi. 12 ani față de 50 de ani ce sunt? Dar față de eternitate?
Papa bun!
Mini Calamari, uscați, sărați, buni de ronțăit! Tarabă lângă templu. Buni ar fi și la Români, în loc de ”semințe”, mai ales că nu au ”coajă de scuipat!”. Dar se poate ca afacerea să nu fie bună! Românașul dacă nu are ce ”scuipa”, zice că nu-i bună ”mâncarea”!
Întâlnirea cu Osensei Saionji Masayuki si absolvirea acelui curs au fost evenimente care mi-au trasat definitiv ”harta cărărilor vieții”.
1 DECEMBRIE 1994 fericitul absolvent al cursului de inițiere.
Încă înainte de a intra efectiv în adolescență am avut o chemare lăuntrică spre tot ceea înseamnă: artă, cultură, istorie, religii și practici mai mult sau mai puțin mistice Orientale. La început, sub influența cărților lui Mircea Eliade, am fost pasionat Istoria Religiilor și de Indianistică (la modul integral cu tot ce presupune asta, istorie, religie, cultură, tradiții, practici spirituale și metode curative). Apoi de pe la 16 ani am trecut și China pe lista mea de interese. Însă despre China se găseau mult mai greu informații conexe intereselor mele. Dar am avut îndrumători buni, care m-au ajutat în acest sens spre exemplu mi-au dat acces la publicații tipărite în și despre China, în limba Esperanto, spre exemplu revista ”El Popola Cinio”. Revistă în care se găseau și articole despre Medicina Tradițională Chineză și practici conexe: Qi Gong, Tai Chi Chuan, Preso și Acu-punctură. De la China am ajuns la Japonia despre care am putut afla mult mai multe datorită cărților existente în librării, în limba Română. Iar Japonia m-a fascinat pe deplin! (ca pe majoritatea Occidentalilor).
Nici în perioada stagiului militar, nici ulterior ca angajat și familist n-am întrerupt ce începusem încă din copilărie. Ceva, mai presus de mine, mă ”împingea înainte” pe acest drum. Nu-mi era clar ce vreau. Urmam un fel de instinct lăuntric de nerefuzat. Cu toate acestea eram ”împrăștiat” atât sufletește cât și intelectual. Eram interesat, ca studiu și practică, de foarte multe (din cele relatate mai sus) dar dedicat sau măcar în progres remarcabil cu niciunele. Ca exemplu, mi-ar fi plăcut să fiu medic, sau măcar ”vraci”, citeam despre (medicină mai mult sau mai puțin tradițională) dar nimic concret (cursuri, studii oficiale). Sete de cunoaștere și atât. Materializarea cu folos a informațiilor acumulate în anii precedenți a început odată cu practica Yumeiho.
Împreună cu Radu Văcărescu (prieten și îndrumător) ne-am gândit să ne pregătim de cursul ”Japonezului” căruia i-am promis participarea, prezenți fiind la prezentarea cărții ”Miracolul Secolului XX” (*) care a avut loc la Casa Tineretului din Timișoara, eveniment la care a participat însuși fondatorul Yumeiho – Saionji Masayuki. Ne-am chinuit reciproc (la propriu și la figurat) o vreme. Dezamăgirea a venit după prima zi de curs, când ne-am dat seama că nu prea seamănă ceea ce am învățat noi singuri din carte (practic) cu ce ne învață Osensei. (*) Traducerea în limba Română din Esperanto a cărții cu titlul simplu ”Yumeiho”, editura a vrut un titlu mai comercial!
Într-un final, după ezitări, entuziasm, descurajări și iar entuziasm, am putut ajunge la București la prezentarea de la Spitalul C.F.R. – Witting și apoi la Brașov la curs.
Am început atunci o lungă călătorie din care am parcurs deja peste 25 de ani. Pentru o parte dintre ei am avut călăuză pe cel care mi-a rânduit viața, Osensei Saionji Masayuki.
Privind retreospectiv constat că Osensei Saionji Masayuki mi-a fost în primul rând prieten și apoi mentor. Nu l-am perceput nicicând ca pe un „maestru-guru” sau „inițiat” ci doar ca pe un tată.
Brașov, 1994, la povești cu Saionji Masayuki Osensei
Maestrul era altfel decât îmi imaginam eu, după cele citite despre cum ar trebui să fie un ”maestru”. A fost un om simplu fără abilități „paranormale”, fără capacități ieșite din comun și mai ales fără atitudinea de Maestru (așa cum o înțelegeam și așteptam eu, atunci). Și totuși, încă de la prima întâlnire cu Osensei, undeva în adâncul sufletului meu se aprinsese o lumină tainică, o „CEVA” de nedescris ce m-a determinat să-i fiu devotat și recunoscător pe termen nelimitat.
Autograf primit cu respect, traducerea în limba Română a cărții de Yumeiho semnată de creatorul terapiei, Saionji Masayuki Osensei.
Deși au participat doar 6 Români și 7 Maghiari (cursanți din două țări!), iar condițiile de desfășurare au fost primitive (și totuși bune pentru România acelor vremuri), Osensei s-a declarat mulțumit de curs și a promis că va reveni în România (și a mai revenit!)
Absolvenții primului curs de Yumeiho organizat în România. Spitalul C.F.R. Brașov, 1 Decembrie 1994.
În concluzie, este evident faptul că nu eu am găsit Yumeiho ci Yumeiho m-a găsit pe mine. Un șir de întâmplări, de coincidențe, de circumstanțe (unele incredibile!) m-au dus către Yumeiho. Uneori chiar „cu forța”. Cele mai semnificative ar fi: am învățat Esperanto cu mulți ani în urmă (sub motivația că ”cine știe la ce mi-o folosi cândva” iar apoi am găsit revistele chinezești ) apoi asta a fost limba care m-a ajutat să comunic cu Osensei; n-am vrut să merg la primul curs de Yumeiho, mă accidentase destul de grav la un deget și credeam că nu voi fi în stare sa fac terapie manuală, dar un prieten a insistat (amenințător chiar!) și totuși m-am dus; nu aveam posibilitatea financiara să merg la București și apoi la Brașov pentru curs dar alt prieten m-a ajutat în ultima clipă; meseria de pompier care-mi oferea posibilitatea să citesc, să învăț (între aplicații, alarme și rutina zilnică); și altele. „Obstacole” și circumstanțe care m-au ”dirijat”, vrând-nevrând, pe drumul spre Yumeiho. Cert este că lucrurile s-au rânduit bine, după jumătate de an renunțam fericit la onorabila meserie de pompier ”șef” în favoarea Yumeiho. Nu simțeam să fie bine a merge pe două drumuri concomitent, chiar dacă toți cei din jur mă sfătuiau altfel. Bineînțeles că am stârnit indignare și oprobriul în jurul meu, mai ales din partea rubedeniilor! Cum să renunți la un serviciu sigur (eram pompier ”șef tură” profesionist) pentru ceva neclar și fără siguranță de viitor în condițiile în care ai familie și copii? Tatăl meu a fost cel mai nemulțumit și indignat!
Primii doi ani au fost definiți de entuziasm, Yumeiho era pentru mine remediul universal, bun pentru oricine și pentru orice! Iar eu eram Vraciul. Experiența realității însă m-a copleșit încetul cu încetul, astfel încât în perioada 1996 – 1999 am fost deseori deznădăjduit, văzând cât de neputincios sunt în plan profesional. Și am început să învăț plecând de la premisa evidentă: nu știu nimic! Doar atunci a început cu adevărat truda, din care nu m-am oprit încă.
Radu V. 2 dan
Socializare cu presa
Saionji Osensei – video
Saionji Masayuki Osensei – Timișoara, 1999 oct.
”Atestat” de Gholamreza A. Instructor-coordonator trimis de Osensei să se ocupe de dezvoltarea Yumeiho în România (1994-96).
Manipularea articulațiilor metatarso-falangiene și interfalangiene (poziția nr. 9 din succesiunea standard – procedee de bază)
Procedeu aparent banal pentru aplicant dar stresant și ”spectaculos (?)” pentru pacient /client/beneficiar care după șocul de moment are tendința de a-și căuta degetele rupte prin șosete. Rostul acestui procedeu nu este însă de a-l speria sau/și stresa pe beneficiar. Scopul este de a culege informații extrem de utile despre: sănătatea și condiția mio-articulară; gradul de relaxare fizică și psihică al pacientului; ce trebuie abordat pentru parcursul eficient al ședinței.Pe scurt informații despre:
– starea articulațiilor degetelor membrelor inferioare; dacă sunt probleme acolo sunt și probleme de postură, posibil să fie afectate și alte articulații (genunchi, șold, articulațiile intervertebrale, etc.) Problemele sesizate: articulații rigide și ”sensibile”, apar dureri majore la mobilizarea corectă a acestora, nu se produce clacment în consecința manipulării, etc.)
– starea patului unghial, a unghiilor și a țesuturilor periunghiale: onicocriptoză, panarițiu, onicomicoză severă, etc;
– gradul de relaxare al mușchilor membrelor inferioare;
– traumatisme, leziuni, afecțiuni reumatice, etc. Cum ar fi: sechele post fracturi, entorse, luxații; prezența artritei și artrozei; hallux valgus/varus (&”monturi”); clavus – afecțiune traumatică, determinată cel mai adesea de stresul repetitiv exercitat asupra țesuturilor moi ale plantei/degetelor! Cauze posibile: pantofi nepotriviți, deficiențe și tulburări de mers, anomalii morfologice ale plantei (platfus), și altele.
Despre clacmente:
– sunete multiple, clare, ”metalice”: elasticitate mio-articulară bună;- absență sunete: rigiditate mio-articulară, posibil afecțiuni locale;- crepitații: artroză, sechele post traumatice(!) cum ar fi: pseudartroză, osteofitoză, condromalacie, etc.
– sunete multiple, slab-moderate ca intensitate, ”înfundate”: laxitate articulară; Articulațiile respective se vor manipula doar 1 data/lună!
– sunete reduse ca număr, intensitate mare (”de rupt”): manipulare brutală pe un fond de rigiditate articulară! strict contraindicată!
– sunete reduse ca număr, intensitate mică dar clară: tip mixt de articulații rigide și elastice. Anamneză despre posibile traumatisme în antecedente, tipul de pantof purtat prevalent, deficiență posturală severă la persoana tânără, etc.
Cele expuse mai sus au un caracter pur informativ, un sunet poate fi cu greu descris și cu siguranță imprecis.
Prezența durerii:
– intensitate mare: artrită, onicocriptoză, panarițiu, leziuni post-traumatice recente, intoleranță la durere, sindrom anxios, alte afecțiuni; sau/și procedeu efectuat greșit, brutal, inoportun (de exemplu în cazul degetelor expuse timp îndelungat la temperaturi scăzute!)- – intensitate medie: cele de mai sus sau: rigiditate articulară post ortostatism prelungit, post expunere prelungită la frig, după practicarea unui sport solicitant pentru degetele m. inf. (de ex. fotbal), rigiditate articulară determinată de purtarea ” a la long” a unui pantof inadecvat, etc. – Intensitate mică: procedeu aplicat brutal (neatenție sau evaluare greșită a stării beneficiarului, din partea aplicantului) sau probleme minore.
Lipsa durerii:
Persoană sănătoasă sau sindroame ”anestezice” determinate de: nevropatie diabetică, nevropatie etilică, nevropatie prin compresie mecanică (de ex. hernii discale, spondilo-listezis, etc.), ramolisment cerebral, degenerare neuro-senzorială datorată senectuții, unele forme de hemiplegii și paraplegii; unele forme de pareze și paralizii, ș.a.În aprecierea durerii acuzate de pacient trebuie luat în considerare faptul că percepția și aprecierea durerii (toleranța la durere) variază de la o persoană la alta, și chiar la aceea-și persoană variază în funcție de diferiți parametrii biologici: vârsta, sexul, gradul de oboseală fizică și psihică, pragul nativ de toleranță la durere, etc; în funcție de factori psiho-emoționali, sociali (ocupație, sport, educație, etc.) alimentari (consum de cafea, ceai negru, alcool, etc) și curativi (medicația administrată, alte tratamente efectuate concomitent, de ex. fizioterapie).
Cum se întâmplă cel mai adesea, nu începem terapia direct cu procedeele de manipulare. Mai ales la primele ședințe sau/și la pacienți despre care nu avem informații medicale suficiente. Manipularea articulațiilor degetelor pregătește psihic pacientul pentru procedeele mai complexe aplicate de exemplu la nivelul articulațiilor intervertebrale. Adică: dacă mi-a ”pocnit degetele” și nu s-au rupt … ar putea fi în regulă ”pocnitul” și în altă parte … Dat fiind raportul dintre maniera de aplicare a procedeului de manipulare a articulațiilor degetelor, caracteristicile biomecanice ale acestora și condiția de sănătate generală articulară cel mai des întâlnită aș preciza că riscul unor incidente nedorite este mai crescut chiar decât în cazul manipulărilor vertebrale. Mai ales dacă terapeutul manifestă superficialitate în abordarea și efectuarea procedeelor pe considerentul ca nu este o articulație-manevră importantă. Este chiar foarte importantă, nimic din ceea ce ne alcătuiește nu este lipsit de importanță. Deși ne-am obișnuit să facem ierarhii de valori în ceea ce privește „mădularele” și funcțiile fiziologice trebuie să luăm în considerare că aceste ierarhii sunt valabile doar când este vorba de ”vital”, de a face diferența între viață și moarte. În rest … degetul mic de la picior știe să doară la fel de tare ca și ochiul!
Principiile, rânduielile, expuse mai sus, se impun a fi aplicate, ținând cont de specificul biomecanic și fizio-patologic), în abordarea, analiza și efectuare tuturor procedeelor care presupun mobilizări și manipulări articulare.
La plimbare. Cu barca pe râu și cu vaporul pe lac.
Cu barca pe râu.
La ”debarcader”. Luntrile, așteptându-și vâslașii.
După o noapte dormită doar în scurte reprize (cele dintre sforăiturile proprii și ale colocatarilor) ne bulucim dimineață la ”vending mășin” -ul care are cafea. Ne scormonim prin buzunare după monezi și ne ”împrumutăm” unul altuia ”fisele” necesare. Vicioșii se proptesc la locul de duhănit ceilalți la bucătărie pentru micul dejun. Întreb cum pot pe Shigeru Sensei despre program dar încă buimaci fiind de somn/nesomn nu ne înțelegem. Solicităm ajutorul lui Watanabe san care vine însoțit de fiul și fiica lui Shigeru Sensei. Facem ședință pentru a stabili programul zilei. Eu propun să fiu de acord cu ce propun ei. Rapid și eficient s-a stabilit, toți am acceptat fără ezitare programul propus de Șefu.
Programul este stabilit după cum urmează, azi: Plimbare cu barca pe râul de munte din apropiere; Plimbare cu vaporul pe lac; Prânz; Vizitat templele renumite din zonă. Iar mâine dimineață merge la cascadele spectaculoase din zonă. Totul fiind stabilit, ne pregătim de plecare spre debarcaderul luntrilor.
Coborâre spre râu.
Din nefericire este ceață densă și din când în când se revarsă peste noi o ploaie măruntă. Spre marea dezamăgire a fotografului din mine.
După o scurtă plimbare ajungem la zona de îmbarcare. Coborâm spre malul râului și sunt surprins de peisaj! Mai să cred că-i vorba de Arieșul meu mutat în Japan! Mai că nu-mi vine să-mi cred ochilor! Dar asemănările se rezumă la apă, bolovăniș și la stâncile de pe maluri.
Așteptăm cuminți, lângă luntrile de lemn, să vină vâslașii. Aceștia sosesc exact la ora precizată în broșuri. Amenajează rapid covețile de lemn. Folii de nailon (să ne apărăm de stropi), perne, salteluțe și veste de salvare. Primim fiecare câte o punguță în care să ne punem încălțămintea! În barcă se urcă ”încălțat” doar cu ciorapii. Echipajul este complet, în strigătele vâslașilor convoiul de bărci se pune în mișcare. O luăm la vale, adică în aval. Pentru amonte n-ar fi suficient un om putere agățat de capătul unei rame (vâsle) lungi prinsă în capătul (prora) bărcii. Relaxați de legănatul ușor al bărcii dar fascinați de peisajul minunat de toamnă de pe maluri, ascultăm cântecele și strigătele vâslașilor care se încurajează și completează reciproc.
Pe maluri, printre stânci și copacii îmbrăcați în haine de toamnă, se văd clădiri mari ce arată a hoteluri sau pensiuni, toate cocoțate la mare înălțime. Din loc în loc vâslașii opresc bărcile și explică ceva indicând repere de pe mal. Watanabe san m-a întrebat odată dacă vreau să-mi traducă, am mulțumit negând. Îmi ajungea admirarea frumuseților din jur.
Instantanee din plimbarea cu barca.
Nu-mi amintesc cât timp a durat călătoria cu barca. Fascinat fiind de tot ce vedeam în jur pierdusem noțiunea timpului. M-am trezit din ”reverie” (vis mi s-a părut totul!) doar când am ajuns la debarcaderul terminus. Vâslașii aliniază luntrile cu prora pe mal, noi ne încălțăm și apoi însoțiți de saluturile și mulțumirile lor ne îndreptăm spre urcarea la șosea. Aici ne aștepta un microbuz care ne-a călătorit înapoi la punctul de plecare. De acest drum nu pot povesti nimic. Mintea mea rămăsese în barcă pe râu.
Odată debarcați în siguranță (din microbuz de această dată) luăm o pauză de ceai/cafea și schimbat impresii. Apoi ne îngrămădim în mașina lui Shigeru Sensei pentru a merge la marele lac.
La plimbare, cu vaporul pe lac.
Debarcader lac – Nikko
Parcă și părăsim mașina în vecinătatea unuia dintre pontoanele de pe lac. Lacul pare imens (verificat în curând, este imens!). Peisajul este mirific! Cu tot cu ceața care limitează vizibilitatea și cu lipsa soarelui care lipsă atenuează culorile vegetației de pe maluri.
Nu avem prea mult timp de contemplare. ”Corabia” sosește, pasagerii debarcă ordonat și rapid. Este rândul nostru la îmbarcare. Cu aceeași eficiență, întâlnită mai peste tot în Japonia, disciplinați, atenți și repede, ne îmbarcăm și până să mă dumiresc am și plecat pe valuri! Petrec prima parte a călătoriei pe puntea deschisă, apoi rebegit de frig și ud de ploaie intru la adăpost. Nu pot descrie ce am văzut, simțit, trăit. Ar fi nevoie de o carte, nu merge într-un articol de blog. Minunatul peisaj de toamnă, munții din preajma lacului, căsuțele și ”vilele” ascunse prin pădure, toate parcă erau desprinse din povești.
Mai jos o mică galerie foto, deși vremea a fost anti-fotografiat.
La sosire
Nikko – Japan 2008
La debarcader – Nikko Japan 2008La restaurant. Nikko – Japan, 2008.
Revenind din plimbarea cu vaporul pe lac decidem unanim că trebuie să ne încălzim și uscăm. Am avut parte de prea multă apă. Apă de sus, apă jos și sub noi, apă împrejur. Ne intrase umezeala până la oase, cum ar zice românul. Surpriza a fost că restaurantul avea o specialitate locală promovată cu mândrie clienților! Plăcintă cu brânză – ”Nikko Cheese Cake”! Brânză provine de la vacile din fermele din zona periferică rezervației. Savurez cu mare plăcere produsul recomandat.
National Park Nikko Cheese Cake
Cu burțile pline de bunătăți culinare ne facem siesta degustând ceaiuri apoi plecăm la iar la drum. De data asta pe munte, la temple. Dintre care cel mai renumit este templul Shinto Toshogu, pentru detalii click aici: (Nikkō Tōshō-gū (日光東照宮)
Detalii despre alte frumuseți văzute în minunata Japonie (acum despre zona Nikko) în postările următoare.
Ryokan. La recepție. Baia ”comunală” publică-privată. Cina tradițională.
Pentru început trebuie să vă lămuresc ce-i ăla ”RYOKAN” și de câte feluri sunt. Informația dată de Wikipedia este aici. Merită citită! Eu nu o citisem, ba mai mult nici nu bănuiam ce mă așteaptă! După experiențele avute am citit despre ce și cum este cu Ryokan – hanul tradițional Japonez. Înainte de a povesti întâmplările la care am fost ”erou” principal, trebuiesc date în prealabil câteva indispensabile lămuriri: 1. – Eu mă așteptam la cazare la hotel dar Shigeru Sensei făcuse rezervare pentru 5 persoane la un Ryokan (să mă impresioneze!) dar nu știa că la acest Ryokan NU sunt acceptați gaijinii (străinii). 2. – Regulile Ryokan-ului erau de pe vremea strămoșilor samurai și nu erau discutabile sau negociabile!
Deci, Shigeru Sensei parchează mașina în fața unei clădiri interesante, un singur nivel, aflată pe marginea unei prăpastii care părea infinită. Coboară lumea, cobor și eu, normal. Întreb pe Watanabe san unde suntem și ce vom face. Răspunde cum că am ajuns la cazare. Mă uit atent, nu prea seamănă a hotel. Sub nici o formă! Intrăm pe ușă, ne aliniem toți și Japonezii spun ceva eu tac. Apare o bunică japonezoaică făcând plecăciuni încă din capătul unui lung coridor. Când ajunge mai aproape și ne ia la interviu vizual, dă cu ochii de mine și se blochează! După câteva tentative de a scoate sunete (cred că vorbea în limba peștilor!) începe să turuie ca un Kalașnicov în Afganistan arătând în direcția mea! Eu nu știu ce să fac, să o rup la fugă sau să mă fac mic, miiic, de tot! Instinctiv mă ascund parțial după Shigeru Sensei (nu mă ascund de tot! Dușmanul trebuie monitorizat cumva!). Urmează o lungă (așa mi s-a părut mie, tare lungă!) discuție între musafiri și gazdă având ca rezultat un larg și amabil zâmbet din partea babei spre fața mea galben-verzuie. După zâmbet, sunt îmbiat prin gesturi și sunete guturale să pășesc înspre interior. Împreună cu ortacii. Înțeleg că am fost acceptat în trib. Îmi înmânează un coș (băbuța) și-mi arată un dulăpior. Ce a urmat?
Sub traducerea placidă a lui Watanabe san și urmând exemplul tuturor celorlalți (exceptând fata lui Shigeru Sensei, care a dispărut pe o ușă lăturalnică) deschid dulăpiorul în care sunt diverse articole vestimentare. Văd că toți ceilalți încep să se dezbrace, fac la fel. În coș aterizează conținutul dulăpiorului iar în acesta hainele noastre!! Inclusiv lenjeria intimă!! Singurele obiecte care ascund (inutil!) goliciunea noastră este o pereche de șlapi , de lemn cu ață printre degete, culeși de pe un raft din zonă.
Deci, nici nu trecusem de ”recepție” și eram (toți bărbații!) goi pușcă într-o cămăruță de lângă intrare. Ce se întâmpla, sincer, nu aveam idee!! Watanabe san era ocupat cu propria nuditate și preocupat de aranjarea hainelor în dulăpior. Văd că toată lumea intră pe o ușă având coșul cu veșminte (cele colectate din dulăpior) sub braț. Mă aliniez ultimul! (Normal! să nu am privitori la posterior!). Când n-am încotro și musai trebuie să intru și eu … uimireee! O cameră maare, cu un bazin cu apă aburindă (parcă în clocot!) în mijloc! Copy/paste la ce fac ceilalți, pun în dulapurile din dreapta ușii coșurile cu veșminte, închid cu grijă ușa (probabil să nu se umezească de la aburi) și pleacă spre unul din cei 3 pereți (DA! doar 3 pereți sunt! al patrulea lipsește!). Ajunși acolo se așează pe niște scăunele de lemn, dau drumul la robineții din fața lor și umplu cu apă niște ligheane mici. Își toarnă apa-n cap, pe spate, pe craci, peste tot! Și insistă! Apoi din niște recipiente de plastic mari își toarnă-n mâini ceva colorat (o fi săpun, o fi șampon, o fi gel de duș??). Se săpunesc bine peste tot, insistând mai ales în zona părților rușinoase excretoare. Apoi trec iar la micul lighean și reiau ritualul de turnat apă, insistent, peste toate mădularele dar începând de fiecare dată de la căpățână. Intru în scenă și în rol. Precum o maimuță, copiez pe cât pot, tot ritualul. Pică bine baia (chiar dacă-i ciudată, aș fi preferat totuși un duș!). Dar în loc să ne refugiem la camere (după logica din capul meu, mintea mea în gândul ei încă era indubitabil convinsă cum că voi avea camera mea!) văd că toată lumea intră în ceață. Watanabe san se asigură că nu fug și mă îndrumă (cam precum se îndrumă găinile către coteț) spre bazin. Când ajung la marginea bazinului surprizăăă! (De parcă mai era loc de vre-o surpriză!). Cercul alcătuit din bolovani negrii era populat și de alți masculi Japonezi (fierți în suc propriu, după cum aflat în minutul 2) decât însoțitorii mei. Watanabe san mă informează vizual și acustic despre faptul că apa clocotită vine din partea dreaptă și că-n stânga este mai suportabilă. Nu ezită să mă informeze că-i apă termală. Gratis, livrată direct din ”fundul pământului” pentru fundurile noastre goale (completarea mea, în gând). Asta e, îmi spun. Nu-s amator de bălăceli în ape fierbinți dar ce pot face. Închid ochii și mă relaxez ancorat bine în zona mai ”rece”. Simt o briză adiind pe căpățâna mea, cu adevărat rece, deschid ochii, afară suflă tare vântul și începe ploaia. Aburul din încăpere se dispersează și , în timp ce careva trage o folie de plastic peste zona cu peretele lipsă, pot vedea cum câțiva japonezi, colocatari în supa fierbinte, privesc cu interes înspre direcția pișătoarei mele! Vecinul meu chiar mă întreabă de unde sunt (atâta pricep și eu în Japoneză) îi răspund, România. Scoate un sunet gutural de cunoscător dar simt că habar nu are unde-i țara asta. Îl lămuresc rapid, Europa. Oooo, zice, Iuroupa! Gata, acum știe! Watanabe san vine înspre mine, fiert tot, roșu ca racu, dezertat din zona ”fierbinte” . Vorbește cu vecinul care a fost curios de originile mele etnice și culturale. Dă multe lămuriri. Mie-mi spune doar că nu se așteptau colocatarii piscinei din bolovani să întâlnească ”gaijin” aici și că-s mai toți de prin satele și orășelele din jur în care nu prea vin turiști străini. Deci eu eram o curiozitate absolută! Rând pe rând japonezii părăsesc ”piscina”. Se reia ritualul de dinainte de intrarea în baltă. Văd că în coșul, așezat cu grijă în dulăpior, se găsesc și prosoape. Mari, frumos mirositoare, dar cu ceva gen ”șmirghel” în ele! Mă șterg de apă și odată cu ea se duce și un strat consistent de piele! Apoi fac ce fac toți. Îmbrac (cu mare greu) o pânză dreptunghiulară legată cu un șnur, pe post de chiloți, și două feluri de ”kimono” unul peste celălalt. (nu erau Kimono! seamănă dar sunt altceva!)
Cu o indescriptibilă senzație de libertate părăsesc zona ”băii publico-private”. Nu știu unde mergem dar sigur este mai bine (credeam eu!). Intrăm într-o încăpere gen ”living-kitchen-open-space”. Acolo se afla o masă întinsă. Identific Sake, Bere, alte ciudățenii dispersate pe masă în castronele mici de lut (opere de artăă!!). Eu vreau doar o cafea și o țigară! Mă salvează Shigeru Sensei! Vrea și el așa ceva! Ca pretext de a întreba gazdele dă vina pe mine, cum că eu cer asta (nu pot spune că minte!). Suntem conduși la ușa de la intrare. Pentru că sunt multe lămuriri-nelămuriri este chemat Watanabe san la tradus. Aflu următoarele: – hanul are peste 1000 de ani (nu glumesc, una mie ani!) de funcționare neîntreruptă, afacere de familie aflată la am uitat a câta generație, considerat monument istoric și patrimoniu cultural de către statul Japonez, în consecință fumatul este cu desăvârșire interzis în interior și în proximitate (spre deosebire de alte Riokan, unde poți fuma și în camere, experiența mea, chiar și după 10 ani – în 2018) . Pericol de incendiu! Dar, pentru că afară plouă torențial și vântul suflă vijelios, ni se permite să fumăm lângă ușă. În cinci minute apare o măsuță și două scaune! În minutul șase, un bunic (probabil soțul bunicuței agresive cu Gaijinii, care ne întâmpinase) apare gâfâind cu o mașinărie paralelipipedică pe care o așează atent pe marginea măsuței. Apare și bunicuța cu scaunul numărul 3. Apare pe măsuță rachiu japonez din orez fermentat (home-made! după cum aflăm, ulterior, de la bunicuț). Gazda se așează pe scaunul 3, eu cu Shigeru Sensei pe scaunele 1 și 2. Țigările între buze, să le aprindem. Bunicul face semn de ”așteptați un pic”! Aduce un prelungitor și bagă mașinăria la alimentat electric. În ea se pornește un ventilator. Pe scurt, sigur v-ați plictisit. Moșul era fumător. Avea un ”gadget” japonez care filtra impecabil fumul și mirosul de țigară. Filtru în față, filtre în spate, între ele un ventilator. Singurul ”inconvenient” era că trebuia să poziționezi, țigara, scrumiera și fumul exalat exact în fața ventilatorului/aparatului. L-am trimis (nu eu!) pe Watanabe san la plimbare. El nu fuma. După câteva pahare de rachiu de orez, eu Shigeru Sensei și patronul hanului eram cei mai buni prieteni și nu mai existau bariere lingvistice! Fericirea durat doar până a venit patroana și ne-a izgonit la masă, că se răcește mâncarea. (glumesc!) Ne-a invitat foarte politicos (și de aceea imposibil de refuzat!) la masă. La masă unde nu prea știu ce am mâncat (nu din cauza rachiului!). Nici măcar Watanabe san nu a reușit să mă lămurească, m-am consolat cu gândul că nici măcar el, Japonez original, nu știe ce mănâncă (50% din meniu).
Am avut și niște ”mici” incidente la masă. Unul ar fi cel în care încrezător în experiențele mele culinare anterioare am luat pe bețe (Hashi) o cantitate semnificativă de Wasabi (o rudă japoneză a hreanului) iar când Shigeru Sensei a spus: nu face asta! pericol! Eu am răspuns: sunt obișnuit cu Wasabi, mănânc și în România. Și l-am băgat la mestecău. După 10 de secunde, cine moare nădușit tot, roșu-vinețiu la față? (oglindă am avut vis-a -vis de mine!). Am simțit că mi se scurg creierii pe urechi, că nasul s-a topit și am lavă de vulcan activ în gură, la propriu, nu glumesc! Tot Shigeru Sensei m-a salvat, cu o sticlă de Sake înmânată pentru a spăla ”otrava” din gură și de pe gât. N-a mai avut timp să toarne în pahar! Risca să aibă pe conștiință un gaijin!. Transpirat leoarcă, cu mucii atârnându-mi pe mustață și lacrimile curgând șiroaie pe obraz mă duc la toaletă să-mi spăl obrazul și mucozitățile. Mă văd în oglindă, dacă n-aș fi așa roșu la față aș arăta ca o bocitoare profesionistă din Ferentari – B.! După igienizare ies în pragul hanului și las vântul să-mi reducă temperatura corporală la normal, revin la masă. Cam ud. De la ploaie zic eu, de la spălătoare cred ceilalți.
Revenit la masă, mă întreabă gazda și comesenii dacă sunt bine. Dau din cap afirmativ. Watanabe san îmi explică (de parcă mai era nevoie) diferența dintre Wasabi proaspăt preparat și cel din comerț. Am înțeles! Ca la noi, una este să mănânci hrean proaspăt ras și alta este să ingerezi pe cel amestecat cu alte chestii și pus în borcane de mașini, la scară industrială.
Alt ”incident” a fost cu soia fermentată (Nattō (納豆), foarte apreciată și în general scumpă sub aspect cost/preț. În acea seară noi am primit la masă ceva foarte special. Soia fermentată în pământ, în vas de lut, vreme de 2 ani. Rar să mai fie bună, se alterează ușor din varii motive după primul an de zăcut la subsol, dar când este comestibilă, este varianta Japoneză a celui mai scump caviar. După ce se pregătește soia conform unor rețete transmise doar în familie, se pune în vase de lut închise ermetic și se îngroapă în pământ la adâncimi diferite (în funcție de tipul de sol și clima din zonă). Produsul rezultat este, sub aspect al consistenței, ceva gen super-glue expirat! Adică un fel de muci lipicioși și ultra-super extensibili. Curios să gust, prind cu bețele puțintel din chestia relativ maronie din castronel, duc spre gură dar în urma bețelor atârnă firicele maronii legate de castron, mușc, învârt bețele, mut castronul, fac prin aer cu bețele gesturi inspirate din filmele cu arte marțiale. Lupta mea continuă câteva minute până observ că de la gazde și până la comeseni toți râd cu lacrimi! O urzeală de fire albe-maronii, gen ”război de țesut”, leagă gura mea, barba, mustața, bețele, mânecile, fața de masă, castronul de origine al alimentului răzvrătit, și două șervețele de pe masă. Mă salvează, cu un prosop ud, bunicuța (probabil știa că trebuie să-și spele Karma, afectată negativ de felul în care m-a întâmpinat la sosire!). Restul comesenilor, încearcă să fie politicoși și să nu râdă evident și explicit vizând neputințele mele culinare, dar nu se pot abține. Bunicuța, insistă să-mi dovedească ce bun este produsul. Bagă două bețe în castronul buclucaș, face cu ele o mișcare gen tirbușon, wow, surpriză! Cleiul alb-gri-maroniu stă cuminte pe bețe! Introdus în gură fără probleme nu dă semne că este conectat de liane heredo-colaterale din afara comisurii bucale! (da, dar dânsa nu are barbă iar mustața este pipernicită, abia vizibilă! 😀 ) Îmi face semn să încerc și eu. Spun, fără să-mi dau seama, în română, tare și răspicat: Nu mai vreau, Mersi!. Nu știe limba Română dar a înțeles perfect ce vreau să spun. Pleacă râzând, … chiar și dânsa!
Hashimoto Shigeru Sensei & Fiul și fiicaSoia fermentată (coșmarul meu) este jos în mijloc.Piaza rea! Demonul care m-a întâmpinat la intrarea pe ușă în Riokan! 😀 De aici belele mele! 😉Stg. Watanabe Sachio san & おばあちゃん (OBaachan), dreapta Sorin Iga
După cină, mergem la ventilator (fumători & nefumători) și socializăm cot la cot cu gazdele și oferta lor de Sake și rakiu. Aflăm informații uimitoare despre japonia, cultura locală, turiști, de ce nu vor gazdele gaijini ca musafiri (prea complicat să le satisfaci mofturi fără legătură cu ceea ce însemnă real și adevărat tradițional japonez, eu am fost acceptat pe ”răspunderea” celor 4 japonezi însoțitori … nu-i chiar așa! M-au acceptat pentru că a fost …. o lacună de comunicare. Shigeru Sensei a cerut casă & masă pentru 5 persoane, ei spus ok, banu jos, la sosire era și gaijinul în peisaj. Ăla nu știe condițiile, ălalalt nu întreabă cine mai exact vine?! Și spre bucuria mea (tardivă, recunosc!), am avut o autentică și inedită experiență Japoneză!
După socializare, mergem la camere, credeam eu. Dar surpriza finală a zilei a fost că era doar .. cameră! Intrăm patru masculi în încăperea … goală. Shigeru Sensei culisează lateral o ușă aproape invizibilă de pe un aparent ”perete” și scoate la iveală un dulap cu rafturi pline. Dăm jos saltelele (tatami) pe care vom dormi. Eu … fără cuvinte. Aranjăm 4 saltele cu așternuturile și pernele aferente. Din dulap culese. Shigeru Sensei are chef de primit Yumeiho, răsuflu ușurat că nu-s eu cel pus la treabă! Stau tolănit circa 40 de minute timp în care fiul său îi face Yumeiho. La final Sensei mă întreabă ce părere am despre Yumeiho făcut de fiul său? Ce răspuns să-i dau?? La fel ca cel primit de mine după prestația mea asupra lui, ” Daijobu-Daijobu” (detalii aflați citind în articolele precedente). Se decide unanim că – nani! Eu nimeresc lângă ușa de la Wc (stânga și Watanabe san la dreapta). Nu cred că am ”nimerit”. Este locul marcat pentru Gaijini!
Jumătate din creieri vor somn, musai, gata! Dar, cealaltă jumătate, vor să arhiveze colosala cantitate de informații acumulate în cursul zilei. Făcând pe mediatorul între cele două părți … adorm. Pentru scurt timp! Watanabe san sforăie precum un tractor care ară argilă, Shigeru Sensei ca un ceainic Rusesc! Yoga, Zen, Schultz Autogen Training, reușesc să ignor ambientul, adorm. Sar de pe saltea, aproape în picioare, dar … relax, cineva trage apa la wc … Watanabe san … iar și iar în noaptea aceea, … probleme cu prostata, … 78 de ani, detaliile acestea le aflu doar mâine. Oricum nu ajuta și dacă le aflam în acea noapte!
Ziua care urma mi-a adus inexprimabile bucurii și frumuseți unice, puțini au fost cei care le-au văzut! Temple, cedrii de zeci de metrii, cascade, lac parcurs cu vaporul, râu parcurs cu barca de lemn, iar unice și ancestrale temple și mai ales, am martorul peisajului, unic și extraordinar, al toamnei în Japonia!
Curând vine episodul: Cu barca pe râu, maimuțele înțelepte, 1000 de trepte până la Cer, plus altele.
Pe la mijlocul bărcii, eu cu fața spre voi, singurul nejaponez, stg Watanabe san, vizavi de mine Shigeru Sensei, în dreapta lui fiul și fiica. 22.10.2008….. /2020 după data de pe foto, cine știe care-i adevărul timpului!A plouat. Torențial. Soare nu a fost. Doar ceață când nu a plouat. Dar noi bucuroși, de viața dăruită de apă, de ploaie!La plecare pe lac.
Călătoria spre Nikko. Shinkansen. Utsunomia. Pe drumuri de munte.
Ziua plecării, planul este stabilit de ieri: călătorim spre Utsunomia cu trenul de mare viteză Shinkansen iar apoi, mai departe spre Nikko, cu mașina personală a lui Shigeru Sensei. De la hotel la gară/stația Shinkansen-ului ajungem cu transportul ”în comun” din Tokyo.
Mă trezesc, forțat de alarmă, la ora cinci a.m., până la 5:30 am bagajul făcut. Cum am povestit, în precedentele scrieri, nu am dulapuri în cameră deci tot calabalâcul stă cuminte în ”dulapul” pe roți (noua mea geantă ”de cală”, achiziționată în Ameyokocho, la recomandarea și cu ajutorul lui Watanabe san, cea din românia cedase fizic brutaliză fiind de bagajiștii de pe aeroporturi). Până la 06:55 beau cafea și citesc pe internet (uimit și peste măsură de încântat!) tot ceea ce găsesc despre Nikko. La 7 trec pe la recepție să las cardul de acces în cameră și după salutul și plecăciunile de rigoare o tai spre ușă, recepționerul încearcă să-mi spună ceva dar fiind în Japoneză nu înțeleg ce vrea, îl privesc nedumerit, îmi face semn să plec. Afară mă aștepta deja Watanabe san, se uită lung la geantă și apoi la mine dar nu zice nimic. Mă gândesc că se miră văzând că arăt cam ca pomul de Crăciun. Geantă pe umăr, aparatul foto pe post de talangă la gât și dulapul pe roți la purtător. El având doar o relativ mică geantă sport. Plecăm în grabă spre stația de Shinkansen.
”Casa de bilete”
Mă chinui să trec cu ditamai gentocul plin cu de toate și cu restul sarsanalelor printre barierele de taxare de la metrou, să cobor și să urc nenumărate trepte și iar să cobor la stația Shinkansenului. Cea care ne trebuia nouă se afla la 9 niveluri sub nivelul străzii. Nu pot folosi elevatoarele (scările rulante) cu gentocul după mine iar la lifturi se așteaptă la o luungă coadă. Chinuindu-mă să evit oamenii și obstacolele, să ridic, trag, târâi geanta mare, să fiu atent pe unde merg, nici nu-mi dau seama când ajung, parcă în fundul pământului, la stația trenului. Îmi trag sufletul, șterg valurile de sudoare de pe față și privesc în jur. Lume multă, aliniată frumos în ”șir indian” în dreptul porților spre linie, pe care scrie numerele locurilor și numărul vagonului care va opri exact în dreptul lor. Mi se pare ciudat faptul că nu văd pe nimeni cu bagaje mari sau/și multe. Se aude un zgomot de vijelie, vine trenul. Văd un bot de avion trecând rapid pe lângă mine, îmi vine să mă feresc instinctiv să nu mă lovească aripile. Oprește fix în dreptul porții aflate în fața rândului meu. Perfect aliniat! se deschis automat porțile și apoi ușile trenului. Liniștiți dar rapid și eficient, pasagerii golesc peronul umplând trenul. Urmând pe Watanabe san și scremându-mă din greu cu geanta, ferind camera foto și atent să nu-mi cadă geanta doi, cea de pe umăr, mă strecor și eu în vagon. Ajungem la locurile noastre și … surpriză totală! N-am unde pune dulapul pe roți! În suportul de bagaje de deasupra scaunelor înghesui cu greu geanta de umăr. Pe culoarul strâmt dacă o las, nu mai trece nimeni! Neavând alte opțiuni, rog pe Watanabe san să se mute pe scaunul de la geam și o înghesui cu greu între scaunul meu și cel din fața mea. Dilemă! Unde stau eu?! Mă uit în jur, toate locurile ocupate. Măsor din ochi situația și fac ”șpagatul” luând geanta între craci cu un picior pe culoar și celălalt în teritoriul scaunului pe care stă Watanabe san. Acesta mă privește admirativ, pentru cum am rezolvat situația. Până atunci se uitase pe geam, probabil prefăcându-se că nu mă cunoaște. În sfârșit mă așez și sufletește nu doar fizic. Trenul plecase deja, iese din subteran cu o viteză uluitoare. Mă mir cum de n-am simțit când a accelerat! Cercetez atent tot ce pot cuprinde cu privirea, lucruri și oameni în interior, în exterior, pe fereastră, nu pot să văd decât fulgerări ce par stâlpi, clădiri, etc. Watanabe san moțăie, sigur n-are chef de vorbă. După circa o oră Watanabe san se reanimează și-mi spune că tocmai s-a anunțat gara Utsunomia, destinația noastră. Cu mare greu reușesc să mă extrag dintre scaune și de pe geantă. După o oră de stat crăcănat, cu geanta între picioare nu prea pot merge ca un biped normal. Din fericire la Yumeiho suntem obișnuiți să stăm ”călare” pe pacienți dar nu nemișcați o oră! (După o altă oră, în care am mers crăcănat mi-am revenit). Îmi iau la revedere de la Shinkansen și reîncep hei-rup-ul cu geanta, până ieșim la trotuar unde merge ca unsă pe propriile-i roți.
Ne întâlnim cu Hashimoto Shigeru Sensei însoțit fiind de fiul și fiica acestuia. face ochii mari când vede gentocul, îi spune ceva lui Watanabe san care-i răspunde sec. N-am înțeles (atunci) care-i problema, întreb dacă totul este ok, răspund amândoi în cor că da. Hashimoto Shigeru Sensei mă invită să-i vizitez clinica de Yumeiho. (Dânsul locuia în Utsunomia unde avea propria clinică, mergea doar din când în când la clinica din Tokyo, de nevoie, preluând atribuțiile fratelui său, Saionji Osensei, după decesul acestuia). Socializăm la prânz și apoi ne pregătim de drum spre Nikko.
Înainte de a relata ce-a fost mai departe sunt necesare câteva lămuriri: povestea genții Poveste aflată doar a doua zi, când stând la un pahar de bere cu Shigeru Sensei acesta mă întreabă dacă am nevoie de ceva din geanta, aflată în siguranță în portbagajul mașinii, deoarece merge la mașină. Îi răspund că nu și încep să-i povestesc ce am tras cu ea pe drum și mai ales ce am pățit în Shinkansen, după o scurtă consternare începe să râdă în hohote, cu lacrimi! Cheamă pe Watanabe san și deslușim misterul! În dimineața plecării Watanabe san rezolvase la recepție să las la hotel gentocul deoarece reveneam la același hotel și itinerarul spre Nikko nu era potrivit pentru bagaje mari. (După cum experimentasem deja!). Când eu am trecut în grabă pe la recepție ei au încercat să-mi spună de geanta, dar în limba japoneză, și eu n-am priceput nimic. Mie nu-mi spusese nimeni că pot lăsa geanta la hotel și că voi reveni la același hotel! Afară, Watanabe san, dacă m-a văzut cu geanta mare a presupus că eu nu am vrut să o las la hotel! Și astfel, din cauza unei neînțelegeri și a lipsei de comunicare mă procopsii cu belele! N-a fost un caz izolat.
După prânz ne îngrămădim toți cinci în mașina lui Shigeru Sensei și plecăm spre Nikko. A urmat o călătorie incredibilă. Tot necazul dimineții a trecut de parcă nici nu ar fi fost.
Detalii despre ce și cum este cu Nikko găsiți aici.
Pe drumuri de munte.
Șosea spre munte, două benzi dus, două întors (în partea dreaptă).Spre Nikko
Dacă nu ar fi fost disciplina în trafic (incredibilă!), asfaltul, parapeții și semnalizarea rutieră toate impecabile, curățenia și unele mașinuțe nemaivăzute aș fi putut crede că-s pe drumul de la Brad la Câmpeni la noi la Moți. M-a impresionat faptul că deși era o șosea dedicată exclusiv pentru urcare și altă rută/șosea exclusiv pentru coborâre, ambele având câte două benzi de trafic, nimeni nu depășea! Mi-am dat seama că banda 2 era dedicată serviciilor de urgență (ambulanțe, poliție, pompieri și altele asemenea). Inițial nu am înțeles de ce pe măsură urcam aveam tot mai dese și mai lungi perioade de stat opriți în coloană. La sosire am văzut că se permitea accesul în rezervație doar în limita locurilor de parcare disponibile. Erau parcări imense, gestionate de angajați impecabili, care comunicau numărul de mașini care pot intra în zonă în funcție de locurile de parcare disponibile. Problema era creată mai ales de autocarele cu turiști. Lăsau pasagerii și plecau în altă parte la parcat. Noi așteptam. Mi-mi convenea. Opriți fiind puteam admira peisajul mai bine. Să nu ne plictisim făceam vrând – nevrând conversație. Fiica lui Shigeru Sensei știa puțină engleză astfel încât completa pe Watanabe san care obosise de tradus din Esperanto.
Până să ajungem la serpentine am trecut prin orășelul Nikko, de la care rezervația naturală a preluat numele. După clădirile futuristice și zgârâie norii din Tokyo am fost plăcut surprins de contrastul urbanistic evident, întâlnit în orășelul de munte.
Despre unde am fost cazați (Ryokan Nikko private Onsen – Han Tradițional Japonez cu Băi private – NU baie, Băi-piscină pe jumătate în aer liber!), cum am fost întâmpinați și mai ales șocul culturalo-social suferit de mine vă voi povesti în articolele următoare. Nu vor fi la fel de plictisitoare precum acesta! 😀
A plouat, a fost ceață, foto multe am făcut dar nimic impresionant, nu prea am ce alege.
În ziua precedentă, după turul de forță prin bazar soldat cu mai nimic având succes doar în găsirea unui birtaș fain și unei noi prietene (berea brună Yebisu) am zăcut la hotel până seara când ieșind la plimbare am reușit să mă rătăcesc, corect ar fi de spus că m-am pierdut total, și la propriu și la figurat, rătăcind bezmetic prin Tokyo la doișpe noaptea! Pe la ora 2 noaptea am reușit să ajung la hotel, de recepționerii se uitau zâmbind subtil crezând probabil c-am fost la vre-un bordel sau club de noapte. Eu eram traumatizat de panică. Dar despre experiența asta vă scriu altă dată.
Dimineața pe la ora opt primesc vestea pe care o așteptam dar îmi doream să nu o primesc astăzi. Hashimoto Shigeru Sensei, în vremea aceea Director al Institutului de Practici Medicale Preventive din Tokyo, fratele lui Saionji Masauki Osensei (1*) și ”The Big Boss” al Clinicii de Yumeiho din clădirea Shibuya de lângă stația Ueno, revine în Tokyo să mă ia la puricat și testat (2*). Concret, tocmai aflasem că era ziua de examen!
Lămuriri: (1*) – Sensei=instructor, Osensei = maestru fondator de școală, de linie de inițiere; (2*) – înșiruiesc denumirile și reperele așa cum apar în documentele oficiale.
După ce aflu vestea mă simt cam ca aseară, pierdut total și panicat. Evident din motive cu totul și cu totul diferite. Nu aveam nici cea mai vagă idee în ce ar putea consta examenul. Prea ocupat cu Japonia, Tokyo, cele relatate în precedentele scrieri uitasem complet de examen și nu-i trecuse prin cap să întreb vre-ul coleg despre ”ce și cum”. Mă igienizez, mă îmbrac în samue-ya și-mi fac canonul de rugăciune. (pentru prima dată de când am plecat de acasă! Cum ne amintim de Dumnezeu doar la greu!). Plec, cam cu viteza melcului trăznit, spre clinică. Este ora 9 a.m. Shigeru Sensei vine la ora 10 a.m. Normal că pe drum mă gândesc la examen, la Yumeiho. Care, ce-i Yumeiho? Uitasem deja de Yumeiho. Pentru prima dată în cei 14 ani de la debut! Până la liftul de la clinică ajunsesem să mă resemnez. Asta e! Măcar am văzut Japonia, chiar dacă mă fac de toată rușinea la examen! Intru în Clinică și stau cuminte într-un colț așteptând, fără nerăbdare, să vină Șeful! Intră Șefu, Za-Rei de rigoare, mă prezint precum cere protocolul, zic că-s bucuros că ne vedem prima dată, (zic ce zic într-o Japoneză impecabilă spre propria mea surpriză!). Hashimoto Shigeru Sensei mă întreabă dacă totul este bine și dacă sunt pregătit de examen, aș vrea să-i răspund că totul este bine dar că m-am ”c..at pe mine de emoții” (la figurat desigur, din fericire!). Gura zice doar; da, sunt bine, mulțumesc! Și … vine surpriza! Îmi spune că examenul este doar o formalitate, că am deja garantat 6 Dan (gradul 6) dăruit ca recompensă pentru truda mea cu dezvoltarea Yumeiho în Europa și că examenul va consta în: ”eu îți fac o ședință de Yumeiho și apoi tu îmi faci o ședință de Yumeiho”. Eu m-am blocat complet! În loc să mă simt ușurat, fără griji, totul este bine. Mă trec la tricou, aterizez pe tatami (saltea) și mă dau pe mâinile maestrului. M-a ”procesat” temeinic, rapid și eficient, mai mult de o oră. Jumătate din ce mi-a făcut mi s-a părut altceva decât ceea ce făceam eu sub numele Yumeiho. În consecință, mi se pare clar că mă voi face de rușine, cu sau fără Danii aferenți, primiți onorific. Piși, caca, o gură de apă și trec la treabă. La mine durează ceva mai mult ședința, pentru că mă strofoc din răsputeri să fac ce pot mai bine. La final se ridică Șefu, vizibil relaxat, și, precum sunt, adică ”gaijin” nepoliticos dar curios, întreb cum m-am descurcat?!. Zice ”dai-jobu, dai-jobu desu”, adică, a fost în regulă, dar nu pot ști dacă o spune doar conform regulilor imuabile de politețe Japoneză sau chiar a fost bine. Nu insist, nu cer explicații și lămuriri, că-i mare rușine la obraz să faci asta! (sfat de la Master Chef (Șef) restaurant românesc, printre alte foarte utile sfaturi!!) Trecem la ceremonia de înmânare a diplomei de 6 Dan, spre relativa mea surpriză era deja completată cu numele subsemnatului, și datată corespunzător, de către Watanabe san (după cum am aflat ulterior). Facem și poze. Mă laud cu una mai sus.
Hashimoto Shigeru Sensei mă invită să petrecem împreună una-două zile în parcul național Nikko. Accept fără ezitare! Zice și că va achita el toată cheltuiala, insistă deși insist că nu-i nevoie. Insist ca tembelul, portofel golit prin Tokyo și habar n-am cât m-ar costa plimbarea (drum, cazare și mâncare plus altele, pentru că mereu se ivește ceva gen ”altele” la care nici nu ai putut visa/închipui/imagina, bune sau mai puțin bune !!) Cedez politicos și accept oferta. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi decurs evenimentele dacă ar fi cedat el, la fel de politicos!
Hashimoto Shigeru Sensei, după o scurtă evaluare a situației din clinică, ne spune că iasă (coboară) la o țigară. Super bucuros anunț și eu aceeași intenție. La locul de fumat cel mai apropiat de clinică ne savurăm nicotina discutând despre cum ar fi să abandonăm fumatul. Concluzionăm că nu-i momentul acum. Și nu a fost ”momentul” nici până acum. 😦 Dar pe mine obsesiv mă tot ”mănâncă” la posterior ( ”cur” pe românește) să întreb cum a fost examenul. Primesc același neclar răspuns, a fost ”daijobu-daijobu”. Răspuns formal care poate exprima cum că: ” da, a fost bine” sau nu pot afirma că a fost bine dar ca să nu te jignesc/rănesc spun că a fost bine. (Am lămurit dilema pe drum spre Nikko. Plictisit de condus, stat, condus, stat la coadă, condus pe serpentine și iar stat la coadă, a deschis fără să fie provocat de mine, subiectul. A fost o ședință excelentă, dar nu spune așa ceva maestrul discipolului! Știe din experiență proprie cum că fratele său, Saionji Masayuki Osensei a adaptat Yumeiho pentru Europeni, alt material uman decât Japonezii, Coreenii și Chinezii necesita alte abordări.) M-a certat doar că am lucrat cam dur, că nu am simțit pe deplin nevoile ”materialului” prelucrat. Nu m-am scuzat. Știam că am făcut una dintre cele mai penibile ședințe de Yumeiho din ultimii ani. Din cauză de: emoții, de prejudecăți, de neputințe emoționale, intelectuale și culturale! )
Revenim la Clinica de Yumeiho. Colegii mă gratulează politicoși. Ne relaxăm. Fac terapie Yumeiho la colegi și pacienți până seara. Fără pauză de prânz! Clinica nu se închide la prânz, sunt ”salary-man” care vin la terapie în pauza de masă oferită de companii. Dintre colegi, care cum apucă, ronțăie pe ascuns un Sandwich sau un boț de orez umplut cu diverse. Mă întreabă dacă vreau și eu ceva de papa, le arăt burdihanul consistent și neg.
Seara stabilim programul. Mâine dimineață, la ora 7 a.m. plecăm spre Nikko. O oră cu Shinkansen (denumire pentru trenul Japonez de mare viteză) până în orașul Utsunomya unde Shigeru Sensei avea propria Clinică Yumeiho pe care dorea să mi-o arate, ca fapt divers, nu precum laudă (aviz-amatorilor de laude din România!). Iar apoi cu mașina până la Parcul Național (Rezervația Națională) NIKKO. (detalii despre care-i treaba cu Nikko găsiți la click aici.)
Clinica de Yumeiho trece la pauză până mâine. Plecam fiecare la nevoile lui. Eu, grăbit să ajung la hotel să văd pe internet care-i treaba cu Nikko. Dar nu suficient de grăbit încât să uit că am mare nevoie de mâncare, apă, bere și țigări! Opresc la FamilyMart, ”convenience store” (gen 7-Eleven) și fac provizii corespunzătoare necesităților fiziologice adictive. Nu uit de berea Yebisu, care îmi amintește de birtul de pe doselnica străduță și mai ales îmi amintește de … cutremur!
Odată ajuns în cameră la hotel mă dezechipez rapid și intru la duș, să dau jos de mine povara zilei odată cu transpirația și jegul. Scriu acasă, citesc despre Nikko. Îmi petrec următoarele ore analizând evenimentele din ziua care tocmai se sfârșea. Impresionat sunt de personalitatea și naturalețea lui Hashimoto Shigeru Sensei, de hărnicia, de corectitudinea, de disciplina și bunul simț al Japonezilor în general.
Schimb softul minții de la griji, calcule și analize existențiale la modul de funcționare relax-somn. După doar câteva (puține) ore plec în altă aventură, și da, va fi chiar o foarte interesantă și mare ”aventură”!!
Povestim în postările viitoare!
Sorin Iga – gaijin`ul de la Moți la Tokyo.
Gaijin (外人, [ɡai(d)ʑiɴ]; „outsider”, „alien”) is a Japanese word for foreigners and/or non-Japanese national. The word is composed of two kanji: gai (外, „outside”) and jin (人, „person”). Similarly composed words that refer to foreign things include gaikoku (外国, „foreign country”) and gaisha (外車, „foreign car”). The word is typically used to refer to foreigners of non-Asian ethnicities.”Gaijin” usually does not refer to Wajin born and raised in other countries or other Asian ethnicities.
Mai jos foto de la Clinica de Yumeiho din Tokyo, cea situată cam la mijlocul distanței dintre Stația Ueno ( Keisei Skyliner, Metrou și Metrou ușor) și a stației de metrou/ metrou ușor Okachimachi. (Metroul ”ușor” este ceva hibrid, face pe tramvaiul, trenul și metroul în funcție de necesitățile, cerințele și posibilitățile urbanistice)
Hashimoto Shigeru Sensei, la congres, prezentând Yumeiho. Dl. Adrian Garcia Marchez traduce.
The World through My Eyes. 