Denumită pe scurt Ameyoko, este o piață (gen ”bazar” cu de toate) desfășurată pe o distanță de circa 2 kilometrii de o parte și de alta a liniilor de tren/metrou ușor (suspendate) și sub acestea. Găsești acolo orice-ți poți imagina și pentru europeni și ce nu-și pot imagina. În zona adiacentă liniilor de tren se găsesc tarabe, sub linii mini magazine, în clădirile de lângă mari și mici magazine. Se pare că a inițial a funcționat ca piață neagră în vremea ocupației americane, de unde și numele, apoi a evoluat într-o piață liberă cu absolut de toate.
Intrarea dinspre stația/gara Ueno
Încă ghiftuit după cina la restaurantul cu specific Românesc, decid în dimineața zilei următoare că-i necesară o plimbare. Unde să merg? La bazar la șoping, încă nu tocasem chiar toți bănuții. Mai fusesem acolo, dar după 2-3 ore de căscat ochii (și gura) fugisem de acolo năucit de lume, de gălăgie, de culori, de mirosuri. Dar cel mai tare mă oboseau acele interesante lucruri puse la vânzare despre care nu-mi puteam da seama exact ce-i cu ele, la ce folosesc. Engleza majorității vânzătorilor se rezuma la un ”helău – pliiiz” și cam atât! Mă minunez de câte specii de pești proaspeți și alte arătări marine proaspăte își fac somnul de veci pe paturi de ghiață expuși/se în aer liber. Vreau să fac fotografii dar lumea mă îmbulzește și-mi toate mișcate. Mișcat, de nevoie, sunt și eu spre alte destinații luat de valul de oameni. Fac o tură până-n capăt, pe o parte a pieței și apoi mă întorc pe cealaltă parte a liniilor de tren, la final mă vâr și prin puzderia de mini magazine de sub linii. Toată treaba îmi ia peste trei ore. Aproape leșinat de oboseală și de sete văd un birt pe o străduță lăturalnică (știu că-i birt după cum văd mesele afară) și instant mi se face poftă de o bere! Când mă apropii îmi dau seama că singurul loc liber era o masă improvizată dintr-o scândură așezată peste două lăzi de bere iar pe post de scaun era o ladă de bere așezată vertical pe lungime acoperită cu ziare. N-am energie să mă mir prea tare. Nenea Shefu mă vede proptit lângă improvizație și spunându-mi ”dozo-dozo” (adică ceva gen poftiți vă rog) îmi face semn să mă așez pe pseudoscaunul din dotare. Bucuros îl ascult și cer ”biiru”. Se scarpină pe chelie, îmi face semn să aștept cu ”choto-matte” adică, stai un pic. Dispare în coșmelie și după o vreme, în care eu mă stafideam de sete pe lada de bere aflată într-un precar echilibru, revine cu o foaie de hârtie scoasă la imprimantă cam cu un an în urmă după cât era de gălbejită. Văd ceva gen meniu, dar nu știu să citesc în japoneză, îmi face semn să mă uit la poze, mă prind, trebuie să aleg ce bere vreau!! Pfuii! Păi știam din prima, Sapporo! Scoate un mormăit și se agită, pricep că n-are berea asta, le iau la dictat pe rând pe cele știute de mine, tot nimic! Arăt cu degetul la nimereală și omul pleacă fericit și recunoscător c-a scăpat de maimuțăreală. Revine parcă teleportat instant cu o sticlă bere rece de mi se lipește palma pe ea (nu mai aștept la turnat în pahar), e brună și tare bună sau sunt eu însetat?! Citesc ce scrie pe sticlă, ”YEBISU”. Și așa am descoperit încă un sortiment de bere bună (brună) Japoneză. Tare bună! Tare sub toate aspectele, are 7% alcool. N-am apucat să dau pe gât un sfert de sticlă și încep să mă clatin cu lada-scaun cu tot! Mă uit cu respect și admirație la sticla de bere, citind marca încă odată. Dar clătinatul devine îngrijorător, mă întreb cum de m-am amețit așa de tare din câteva guri de bere, privesc în jur să văd dacă se vede că mă bălăngăn și constat stupefiat că toată lumea se clatină. Unii se ridică de la mese și se retrag pe unde apucă, aud o voce calmă dar fermă care zice ceva în difuzoare aflate habar n-am unde și-mi dau seama că-i cutremur!! Dar, na, ca Ardeleanu, până mă dumiresc eu se liniștește zbuciumul tectonic și lumea-și reia treburile de parcă nu s-a întâmplat nimic. Fac la fel. Reiau treaba cu berea. Nenea Shefu de la birt vine zâmbitor spre mine spunându-mi ”dajobu-daijobu desu”. Știam că asta înseamnă că totu-i în regulă. Probabil a verificat dacă nu s-a c..at pe el de frică gaijinul sau nu cumva s-a dat cu cracii în sus cu tot cu ladă. Storc ultima picătură de bere din sticlă. N-apuc să așez pe ”masă” sticla și mă trezesc cu Nenea Shefu plantat lângă mine cu altă sticlă. Bodogăne ceva zâmbitor și vesel încheiat cu ”dozo-dozo”. Nu pricep, nu cerusem încă o bere, văzând moaca mea confuză, arată spre el și spre bere, spre el cu o mână spre bere cu ambele mâini și apoi tot așa spre mine. Mă dumiresc, știu că așa se dau cadourile în Japan, berea nr. 2 era ”din partea casei”. Nu pot jigni omul refuzând cadoul! Mă fac cât de confortabil pot pe lada instabilă și încep sinteza zilei, a cât a trecut din zi. Nu-mi place rezumatul. Peste trei ore de brambureală prin bazar și am în sacoșă câteva perechi de chiloți, ciorapi și două tricouri, toate de uz cotidian. Rămăsesem în pană la cât nădușeam pe acolo și de spălat cine? La hotel rușine să dai lenjeria! (m..deh, minte de țăran român! Mi-a trecut genul acesta de rușine până la următoarele vizite). Profund dezamăgit de mine însu-mi mă consolez evitând depresia acordând atenție noii mele prietene, bruneta Yebisu. Cam rece dar pică bine. 😉 Spre finalul sticlei, fac semn lui Nenea Shefu cum că vreau să-i plătesc, să nu cumva să mă trezesc cu încă o bere plocon sau pe bani! Vine cu un colț de hârtie unde-i scrisă suma, citesc de două ori! Este nimica toată, cât o sticlă de apă la automat!! Fac ochii mari scobindu-mă după mărunțiș și-i dau dublu. Numără și-mi dă jumătate înapoi! Zâmbesc politicos, mulțumesc frumos în japoneză, ne salutăm înclinându-ne reciproc și știu sigur că voi mai reveni la el! (ceea ce am și făcut!). Plec clătinându-mă, de data asta nu de la cutremur ci de la berea tare ingerată pe stomacul gol. Mă duc să caut ceva de astâmpărat foamea și apoi retur la hotel.
La birtuleț. ”masă” aidoma ca prima am avut și eu dar scaun nu, ladă da.”Intrarea 2” la Ameyokocho, dinspre Okachimachi.
Ceaiuri
Dulciuri
iar ceaiuri
pește și alte animaluri marine
alte ceaiuri
Nu-i din bazar. Dar uită cât asfalt pun japonezii!
dimineața la opt, pustiu. la ora 9 lume și iar lume
LA RESTAURANTUL ROMÂNESC DIN TOKYO. MICI ȘI SARMALE. Tokyo Metro.
Orarul restaurantului Românesc din TokyoLa intrare Tatasuhiro Watanabe san îmi expune steagul României
Tatsuhiro Watanabe san este terapeut Yumeiho. Nu lucrează la Clinica de Yumeiho din zona Ueno, are propriul cabinet în alt capăt de Tokyo. Știam din corespondența cu el că este mare fan România, vizitase Sibiul, Sighișoara și Maramureșul. Ne invită, pe mine și pe celălalt Watanabe (W. Sachio, nu sunt rude, doar coincidență de nume) să cinăm la restaurantul Românesc din Tokyo, la o zi după jalnica mea experiență cu Ramenul.
De dimineață și până pe la ora 14 bântui ”bazarul” Ameyokocho (va fi altă povestire despre asta) și câteva clădiri pline de magazine în căutare de cadouri. Întâmplător găsesc două magazine dedicate exclusiv produselor tradiționale japoneze, pe străduțe, departe de zona turistică, deci cu prețuri bune și fără kitsch-uri, acolo aproape golesc portofelul și plec precum precupețul din piață încărcat cu sarsanale, sacoșe, sacoșele. Fac exchibiții pe drumul spre hotel evitând să rașchetez oameni, stâlpi, clădiri, verdeața, cu calabalâcul. Ajuns la hotel, trec pe laterală dar ca acceleratul prin recepție, dând un scurt ”Konniciwaaaa” recepționerului care mă privește uluit. Mă strecor cu greu în lift, era ceva de genul ori eu urc ori bagajul. Dar în cele din urmă ajung fericit în cameră. Știind că seara am program, Watanabe san îmi spusese că vine să mă ia când termină treaba la clinică (cândva după ora 18), mă pregătesc de papa și odihnă. Shopping-uitul mă storsese, ca pe lămâia săracului, de orice picătură de vlagă. Pe la 17 mă dușuiesc, mă îmbrac frumos, că deh, mergem la restaurant, românesc, unde se uită lumea cum arăți și comentează. Pe la 17:30 mă decid să mai stau întind în pat un pic, doar îmi cărasem burta ore întregi prin magazine și lombarul era în grevă. Mă întind cu grijă la țoale și ….. sar din pat ca la alarma de bombardament. Adormisem și mă trezise un țârâit ciudat și insistent. Mă uit speriat prin cameră încercând să localizez sursa, uau, surpriză, sună telefonul, răspund, Watanabe san mă informează că mă așteaptă jos la recepție, confirm sosirea și mă uit la ceas, este ora 18:30. Buimac mă spăl un pic pe față, udându-mi bine cămașa și nădragii în baia înghesuită, aplecat deasupra mini-chiuvetei. Arăt de parcă am făcut duș îmbrăcat și m-am pișat pe mine dar nu contează! Plec în viteză.
Cu Watanabe Sachio san pe post de ghid ne îndreptăm spre cea mai apropiată intrare la metrou. Acolo constat că nici ghidul nu știe precis unde trebuie să ajungem. După ce se holbează la harta cu liniile de metrou circa 10 minute decide să-l sune pe Watanabe Tatsuhiro san (ca să nu-i încurcăm, primul va fi Watanabe san iar al doilea Tatsuhiro san) cu acesta urmând a ne întâlni la ieșirea de la metrou de lângă restaurantul românesc. Pare a se fi dumirit. Coborâm la metrou. Și tot coborâm. Urmează o foarte interesantă oră de călătorie, cu două linii de metrou până ajungem la destinație. Fusesem cu metroul în București, dar acela era ca un amărât de tramvai vechi față de cel din Tokyo. Coborâm într-o impresionantă stație de metrou, monument arhitectonic. La ieșire ne întâmpină zâmbitor Tatsuhiro san, ne spune că restaurantul este la câteva sute de metri și o ia înainte. Mai să mă piardă în urmă când dând cu ochii de o clădire pe colț cu o muchie așa de ascuțită că de te puteai tăia în ea mă opresc la admirat și fotografiat. Îi văd opriți undeva departe pe stradă și alerg la ei. Nu pe mine mă așteptau, citeau meniul din fața restaurantului.
”Colț de clădire/stradă” de să te tai în el nu alta!
No ”HOO” că-i bună mâncarea aici!
Intrăm, gazdele ne primesc ca pe împărați, masa rezervată ne așteaptă. Patronii, soț-soție, de pe lângă Cluj, se bucură să schimbe o vorbă românește. Îmi spun că Tatsuhiro san este clientul casei. Mă întreabă ce poftesc din ce au. Le spun că-i las pe ei să decidă dar amintindu-mi de umilința cu Ramenul și de zâmbetele lui Watanabe san le povestesc rapid întâmplarea și ei promit să mă răzbune! Așa că primim la masă, lingură, furculiță, cuțit, pălincă (după gust adevărată! Din rezerva personală a patronului!) dar nici urmă de bețe! Văd că patroana le ia meniurile și-mi spune că ne dă la toți sarmale cu varză și groșcior și mici cu legume, că asta are proaspăt și tare bun. Stăm la povești, în Japoneză, Română și Esperanto. Stăm reciproc cu ochii pe paharele comesenilor, politețea cere cu strictețe să faci plinul la paharele lor. Dacă ți l-ai golit, golit rămâne până nu se sesizează vre-un comesean să te servească umplându-l. Este ”atentat la pudoare” să-ți torni singur în pahar. Cam la fel și dacă ți-a turnat cineva și nu vrei să bei, maaare insultă! Deci, dacă ești la băut cu prietenii ori nu te lasă să te îmbeți ori te îmbată după cum vrea neuronul lor! Vine să ne țină companie la pălinca de Maramureș și patronul. Zice că le merge tare bine și că se gândesc să se mute într-o locație mai încăpătoare dar că-s tare mari chiriile în zonele bune, întreb cât de mari (na, român curios!). Îmi spune și io mai să pic de pe scaun. Ca să-mi treacă șocul, vizibil după poziția mandibulei mele, schimbă subiectul întrebându-mă despre cum mai e prin țară și spunând că le este dor de Ardeal dar că n-ar pleca din Japan. Îi cred!
Vine patroana cu oala (de lut!) plină cu sarmale încă în clocot. Vine și patronul cu un platou cu mici, muștar, picioci, verdeață; vine și o domnișoară ospătar japoneză cu un cos cu pită, se vede că-i tot de casă, la pâine mă refer. (aflu din experiență și din povești că în Japan nu se prea găsește pâine ca la noi, din grâu) Cum am fost toți vigilenți și nu ne-am lăsat să de golească nici măcar puțin paharele, pălinca roade la stomac și la neuron. Așa că dăm iama la sarmale și ce mai este pe lângă. Fac rapid transferul de bunătăți pe propria-mi farfurie, ung bine cu groșcior o sarma și mănânc cu poftă. Grosciorul mi se pare tare dubios! (aflu mai târziu că smântâna este rară și foarte scumpă în Japonia și este de obicei înlocuită cu un sortiment de maioneză cu gust asemănător) La a doua sărmăluță renunț la smântână. Profit de un râgâit discret ca să privesc în jur. Tatsuhiro san mănâncă relaxat, dar …. surpriză!! Watanabe san se chinuie să taie, folosind cuțitul, o biată sărmăluță ținută prizonieră cu furculița. Și-l urmăresc discret, minute în șir, cum transpirat de stres se luptă cu furculița și cuțitul să tranșeze și să-nfulece sarmalele și micii. Mă simt răzbunat dar parcă nu-mi vine să râd când mă gândesc la ce-am trecut cu Ramenul. Watanabe san observă că trag cu ochiul la el și-mi spune cum că în viața lui nu a mâncat cu furculița și că-i este și mai greu să o facă ținând-o în mâna stângă. Iau lingura din dotare și îi arăt prin exemplu personal cum să taie sărmăluța și să o pape folosind doar lingura. Iau un mic la modul simplu, cu mâna și mușc din el. Watanabe san se înseninează și dă iama la bucate. Se relaxează și se descurcă bine. L-am salvat clar din interes, pentru că fără el n-aș mai știut să mă întorc la hotel! Altfel ori pleca flămând ori cu indigestie (ca mine după primul ramen) și poate mă abandona pe drum.
Watanabe Sachio & Watanabe Tatsuhiro protejați anti – Dracula prin legăturile de usturoi atârnate în preajmă.
După ce am golit blidele și tigaia Japonezii nu refuză un pahar de vin și apoi un ceai din partea gazdelor, eu mă mulțumesc cu apă plată. Nici aia nu mai intră în burdihanu-mi supra încărcat de bunătăți. Profit de ocazie, cât timp cei doi Watanabe sunt ocupați cu beuturile, să întreb gazdele, neaoș pe românește, despre ce-i vital de știut în privința regulilor de politețe, de interacțiune socială. Remarcasem deja că tot ce citisem despre subiect, și mult citisem, nu se potrivea cu realitatea, cu ce experimentam deja pe viu în primele zile din Japonia. M-au liniștit rapid: 1. Este bine dacă o poți face dar nu se așteaptă nimeni să le respecți regulile, gaijin (străin) fiind. 2. Orice gafă faci se rezolvă cu un sincer ”gomen-nasai” adică ”îmi pare rău”, ești străin deci implicit tontălău, dar nu-i vina ta. 3. Te faci de mare ”caca” dacă te dai mare (șmecher sau nu). 4. În spațiile publice (pe stradă, la metrou, restaurant, magazin etc.) comportă-te la fel cu toată lumea. Bune sfaturi, verificate în anii (vizitele) ulterioare.
Am mai fi stat, gazdele parcă nu ne lăsau să plecăm, aduseseră plăcinte, făcute pentru ei nu pentru clienții restaurantului, dar Watanabe san îți dă seama că noi avem de mers o oră înapoi de unde am venit cu metroul. Nu locuim în zona precum gazdele și Tatsuhiro san. La ora 24:00 metroul ia o pauză. Este ora 23!! Ne luăm rămas bun de la gazde. Eu cu ei promitem să ne revedem în România dacă nu mai trec pe la restaurant când voi reveni în Tokyo. Marș forțat spre metrou unde, odată ajunși, în așteptarea trenului, Tatsuhiro san face instructajul necesar lui Watanabe san astfel încât să nu ajungem cine știe unde în miezul nopții. Urmăresc cu toată atenția indicațiile la hartă dar.. nu pricep nimic! Vedeți foto de mai jos ca să înțelegeți de ce …
Tatsuhiro san ne arată unde suntem.Și aici undeva trebuie să ajungem!
Bancheta din metroul Tokyo
no comment!
harta rutei (in vagon)
Așa arată interiorul vagonului de metrou din Tokyo
Ajung târziu dar fără probleme în cameră la hotel. Pentru o fracțiune de secundă îmi spun ”ce are dacă dorm așa”, rațiunea triumfă cu greu spunându-mi: ”dacă mâine ieși la plimbare în pijama atunci culcă-te așa” (cu ținuta de oraș pe mine). Fac schimbarea vestimentației cu mișcări de leneș (mă refer la animalul care trăiește în Australia, cocoțat pe eucalipți). Tot cam ca el și put dar n-am putere să merg la duș. (Umezeala din Tokyo, stresul emoțional inerent interacțiunii cu o cultură și civilizație complet diferită fac ca mirosul corporal să se altereze rapid. Nu doar la noi, occidentalii. De aceea Japonezii fac baie/duș foarte des.)
Stația de start și sosire.
Ora 23:30, vagonul arată de parcă acum a ieșit din depou! Lucește de curățenie!
Tokyo 2008, ziua 2. În timp ce-mi beau cafea și studiez pe Google cam pe unde să merg la minunat astăzi primesc mesaj de la Watanabe san cum că-s invitat să iau masa de prânz împreună cu colegii la un restaurant aflat aproape de hotel. Watanabe san vine să mă ia din fașa hotelului la ora 14:15. Confirm fără ezitare dar nu fără a mă întreba unde-o fi restaurantul de lângă hotel, nu văzusem așa ceva în preajmă.
Până la întâlnirea de prânz am câteva ore la dispoziție dar decid să nu plec prea departe de hotel și mai ales nu în zone noi, total necunoscute. Sunt foarte Prudent, după pățania din prima zi când m-am rătăcit instant și am întârziat la clinică! Timp de câteva ore îmi tocesc papucii făcând ture circulare pe toate străduțele din jurul hotelului, căscând gura la te miri ce. Și aveam de ce mă mira. Totul era nou, în sensul de ” așa ceva n-am mai văzut” și de ”wow”. Spre exemplu, am stat circa 15 minute și m-am uitat gură cască la cum erau parcate mașinile și apoi redate proprietarilor, automat, cu un fel de lift robot, într-o clădire foarte îngustă și foarte înaltă. Orice aș fi putut crede că era destinația clădirii, doar parcare nu! Intrai cu mașina pe o platformă, coborai, apăsai ceva butoane la un panou de comenzi, lipit apoi cardul de cititor și plecai. Mașina era ridicată și parcată automat. La un moment dat m-am proptit pe o terasă (mult spus terasă, o singură masă pe trotuar) la cafea și am studiat în detaliu trecătorii și … trecătoarele. 🙂
La cafea, pe ”terasă”.
La ora 13:30 sunt în cameră la hotel, dușuit, schimbat hainele nădușite iar la 14:10 sunt în fața hotelului. Sosește Watanabe san, schimbăm saluturile și politețurile de rigoare, îmi face semn încotro să apuc, nu apuc să-i spun că-s bine, super fericit și încântat că ne oprim în dreptul unei clădiri, la circa 10 metri de hotel. Afară nimic interesant, câteva banere verticale scrise în pictograme kanji. Watanabe san intră în hol, îl urmez și ne oprim în fața unui lift. Nu îndrăznesc să întreb unde mergem dar încep să bănuiesc că vom prânzi la cineva acasă. Urcăm cu liftul multe etaje, acesta se oprește, Watanabe san îmi face semn să ies, și .. ȘOC! Am ieșit din lift în mijlocul unui restaurant! În fața mea erau mese cu clienți! Îmi pică fața! (Ulterior am descoperit că majoritatea restaurantelor și chiar și unele magazine sunt accesibile uzual cu liftul, sau în caz nefericit pe scara de incendiu)
Watanabe san caută din ochi colegii timp în care-mi spune că la acest restaurant se gătește un foarte bun Ramen. Sincer, habar n-am cei ăla dar îl cred. (În afară de noțiuni elementare despre sushi nu știam nimic despre mâncarea japoneză la acea vreme). Ne așezăm la masă, iar schimburi de politețuri și întrebări grijulii despre mă simt și dacă totul este ok. Toată lumea comandă Ramen, n-am motive să nu vreau și eu. Nu știu de care, alege Watanabe san și pentru mine. Așteptând comanda, în tăcere, colegii având gura ocupată cu bere iar eu prea ocupat să studiez ce se află prin preajmă, dau cu ochii de niște sticle doi litri aflate pe un raft în spatele meu (vezi foto mai jos). Vigilent, Watanabe Tatsuhiro san (alt Watanabe) aflat în stânga mea, observă torticolisul meu și-mi explică: sortimente de Sake și sortimente de rachiu din orez (diferența de tărie, Sake 10 – 15 grade, rachiul peste 20). Îmi exprim surprinderea în privința volumului îmbuteliat, îmi spune că-i mai gustos îmbuteliat în cantitate mai mare și că se comandă de obicei o sticlă- două, să nu streseze ospătarii. Bună ideea! Dar cu ochii după sticle nici nu-mi dau seama când răsare în fața mea un castron imens plin ”vârf” cu de toate, lângă el o pereche de bețe și o lingură din porțelan cu o formă tare ciudată. În castron înoată chestii mai mult sau mai puțin cunoscute, printre care niște tăieței groși și negrii. Stau cuminte trăgând cu ochiul la ce fac ceilalți comeseni, să nu mă fac de rușine neștiind ce și cum. Și-i văd luând cu lingura zeamă iar apoi cu bețele chestiile solide din castron. Concomitent aproape. În mâna stângă lingură, iar în dreapta bețele. Fac la fel, copy/paste, aș vrea eu … că începe tragi-comedia. La beut zamă cu lingura mă descurc, dar la prins cu bețele ce-i prin oală cam ba! după ce termin cu verdețurile, mai ușor de capturat, fac și eu ce văd că fac ceilalți, adică, ei procedează astfel: prind între capetele bețelor (hashi le zice aici) un capăt de tăiețel negru gigant (le zice soba, și-s făcuți cel mai des din făină de hrișcă, uneori amestecată și cu alte făinuri) și-l sorb prin aspirare rapidă direct în stomac (cred, că la cât e de lung nu-s sigur că încape în gură!). Cam în două secunde ”macaroana” neagră (fără gaură) dispare extra zgomotos pe gâtlejul lor. Gata, m-am prins, încerc și eu! După un minut de sondat castronul reușesc să capturez un capăt de tăiețel, îl introduc mândru în mestecău și îl sug din toți bojocii și răsputerile, intră cumva și mă mir că încape în gură! Beleaua este că am impresia că tăiețeii mei sunt vii! Așa de tare se zvârcolesc, mai ales spre capătul încă liber, încât stropesc totul în jur pe o rază de un metru cu zeama în care au înotat până la capturare! Zama e fierbinte, ușor picantă, incredibil de bună, tot îi delicios, dar nu de asta mă trec valuri de transpirații! Lupta cu lungii ”viermi” negrii din castron este colosală! Mă strădui să fac aidoma precum văd la vecini dar nu înțeleg cum de la ei tăieței stau parcă hipnotizați, cataleptic de drepți, în timpul actului de sucțiune iar ai mei să zbat să scape de ”aspirator”?! Watanabe san uită că-i Japonez și că nu e frumos să-și exprime emoțiile fățiș și mă privește foarte amuzat, ba chiar îl pufnește râsul, apoi îmi dă instrucțiuni verbale însoțite de gesturi și mimică. Mie-mi vine să mă ascund sub masă de rușine! (nici el nici eu nu o bănuim acum, dar voi fi răzbunat curând, la restaurantul cu specific Românesc din Tokyo, când el se va lupta cu furculița și cu sarmalele!!) Într-un final biruiesc și eu! Remarc faptul că războiul cu tăiețeii a făcut și victime colaterale, cămașa mea neagră este plină de mici puncte roșii, ochelarii la fel (am crezut că Watanabe a făcut pojar până m-am prins că am ochelarii stropiți cu zeamă!), în jurul castronului – masa la fel, Tatsuhiro san are o bluză roz, nu se vede unde l-am stropit. Constat că zvârcolicii tăieței ingerați au marcat cu stropi de zamă un teritoriu considerabil în jurul meu. Mi se pare mie sau japonezii se uită la mine ca la un babuin de la zoo??
Ai mei colegi se grăbesc să plece la treabă, eu să ajung la hotel să mă spăl, cu tot cu cămașă, pantaloni și ochelari. Tatsuhiro san face cinste cu prânzul. Mă minunez unde a intrat la el între coloană și pielea de pe burtă ditamai castronul cu Ramen și o bere, că evident nu se vede! La mine se vede clar! Se vede mai ales faptul că nu știu să sorb Soba – tăiețeii. Cât coborâm cu liftul mă simt bine, parcă mai ușor, dar pe trotuar în drum spre hotel, mă simt de parcă am înghițit un elefant! Meditez la ce înseamnă să mănânci stresat maxim! Urc cu liftul spre etaj-cameră la hotel, mă simt tare greu. Trec la igienizat și curățat hainele. Abandonez treaba. Mă prăbușesc în pat și … somn.
Cele șase ore diferență de fus orar mi-au creat probleme, normal, la ora doișpe noaptea la Tokyo bioritmul meu îmi spune că-i ora șase dimineața și-mi dă deșteptarea. N-am ce face, somnul nu vine, așa că bețivănesc (cu măsură!) cam până pe la ora trei a.m. De plictiseală. Mă uit la filme la TV, atent să bag fisa de rigoare după cele 59 de minute (nu mai aștept să treacă și cele 59 de secunde). La șapte îmi dă deșteptarea alarma pusă la telefon de cu seara. Savurez o cafea la conservă (excelentă!) cumpărată ieri de la ”vending mășin”, adică automate de la care poți cumpăra aproape orice vrei să bei, fierbinte, cald sau rece, cu sau fără alcool. Concomitent cu savuratul cafelei încerc să-mi pun la treabă sărmanul neuron traumatizat de ineditele informații și experiențe, de schimbarea de fus orar (nesomn) și de berile de azi-noapte. Studiez harta orașului Tokyo, zona metropolitană. Imeeenss!! Nu-mi fac planuri de plimbare, la ora 9 trebuie să fiu la clinica de Yumeiho și nu știu cât timp voi trebălui acolo. Deși știu că în 15 minute de mers agale ajung acolo pe la ora opt plec. Știu că în Japan nu-i deloc bine să întârzii dar … nici să ajungi mai devreme! Dacă întârzii te faci pe tine de caca, dacă ajungi mai devreme faci de caca pe cel/cei cu care te întâlnești (se simt jenați că te-au făcut să aștepți). Ajung la clădirea clinici în circa 20 de minute, (deoarece am căscat gura la una alta pe drum). Buun, obiectiv localizat, timp mai am, dau o tură prin zonă, intru în Ameyokocho (cel mai mare ”bazar” din Tokyo) și nu știu la ce să fiu mai atent, la hoarda în mișcare sau la tarabe, magazine, chioșcuri cu lucruri despre care habar nu aveam ce sunt. Pfuuii, nouă fără zece minute, fuga la clinică! Bine, fuga-fuga dar încotro??! Constat stupefiat că în balamucul dimprejur m-am rătăcit! Văd linia de tren (cu (de fapt este ceva între metrou și un lung tramvai, ca funcționare) suspendată în apropiere și mă țin de ea sperând că mă duc în direcția bună nu cea opusă. Ajung la 9 fix la intrarea în clădire, jale, am întârziat clar pentru că urmează lift și urcat la etajul 6. La 9 și câteva minute descind din lift la ușa clinicii. Intru, ne salutăm între noi foarte politicos, eu, terapeuții și primii pacienți. Watanabe san mă întreabă dacă am nevoie de ceva, dacă totul este bine și-mi face program de vizite și plimbări pentru următoarele zile (în scris) iar eu mă gândesc la ce voi face în clinică. După ce am lămurit programul Watanabe san stă și mă privește fix, stau și eu nedumerit. Mă întreabă iar dacă totul este clar. Răspund că da, foarte clar! Atunci îmi spune să merg să vizitez Ueno Koen (parcul Ueno), acolo unde mă lăsase Keysei Skyliner este intrarea. Eu cu moaca de om uimit întreb de ”treabă la clinică?”. Îmi răspunde că nu am ce face acolo, ei sunt ocupați cu pacienții, toată ziua iar Shigeru Sensei nu-i acolo, vine doar peste 4 zile. Întreb dacă pot sta cuminte și asista la terapii și-mi răspunde că nu se poate, pacienții ar fi stânjeniți de un gaijin gură-cască. Și iac-așa m-am trezit cu patru zile relativ libere. Spun relativ libere pentru că ce a urmat a conținut și întâlniri unice, marcante pentru tot restul vieții mele de pe pământ precum și de cea eternă, din ceruri.
Parcul Ueno și retur la Hotel
Despre parcul Ueno și ce tot conține (Muzeul Național de Artă, Muzeul De Artă Modernă, grădina botanică cu cele mai frumoase Dalii și Crizanteme, Lacul cu nuferi, lungile alee cu cireși japonezi ornamentali – de văzut la înflorit, la festivalul Sakura, templele antice, grădina zoologică, și altele) se pot scrie cărți cu mii de pagini. La fiecare vizită ulterioară în Tokyo, am revenit deseori în parcul Ueno și de fiecare dată am fost super încântat. Voi scrie cândva un articol dedicat acestui parc.
Plec de la clinică destul de confuz dar respect recomandarea și mă îndrept către parc. De la distanță nici nu-ți dădeai seama că-i parc acolo, înconjurat fiind de fel și fel de clădiri. (Am fost foarte impresionat de faptul că deși am văzut probabil zeci de mii de clădiri în Tokyo nu am găsit două identice arhitectural, nici măcar în zona caselor, din suburbii!) La stânga stației Keisei Skyliner urc câteva scări trecând timid pe lângă secția de poliție din fața căreia mă privesc indiferent câțiva polițiști. Gena de român, viețuitor și în comunism, mă face să mă simt vinovat fără motiv. Simpla prezență a organului stârnește asta. Așa am fost dresați. Dar poliția japoneză îmi dă un ignor absolut în timp ce eu mă furișez timid pe lângă ei. Când mă simt în siguranță pot vedea minunățiile din față! Nici n-am pus bine piciorul în parc că mă și apucă frenezia fotografiatului, uimitului și minunatului. Îmi petrec următoarele ore aproape alergând între reperele vizuale, cu pauze scurte de fotografieri. Mă rătăcesc dar nu-mi pasă deși am obosit. Fac pauză la un loc de fumat (fumatul este permis doar în zonele special amenajate) în zona dotată cu ”vending mășin” și fac provizii de cafea și apă. Acolo realizez că n-am văzut o hârtie pe jos, un muc de țigară aruncat neglijent, un ambalaj de ceva, plăsticărai, nimic! Curățenie impecabilă peste tot! (Mai târziu, la altă vizită, am văzut elevi de școală primară, cu profesoara împreună, în uniforme, dotați cu mânuși și saci de plastic strângând mizeria de pe jos, inclusiv mucurile de țigară. Mai arunci neglijent ceva, orice, dacă vezi așa ceva?!)
Profund impresionat dar și total vlăguit caut ieșirea din parc și implicit drumul spre hotel. Văd indicator spre stația K. Skyliner-ului de unde știu să merg la hotel. Mă opresc la 7-Eleven de-mi iau papa la pachet. Nu mai am energie de încercat ceva la un restaurant. În magazin, ca tot românul, mai bag în coș câte ceva, trebuie – nu trebuie lasă să fie, … berea trebuie! 🙂
Pe la ora 16 ajung în cameră, la hotel, curat lună! Lenjeria de pat, prosoapele, halatul, consumabilele din baie, evident schimbate! Deși la șampon, săpun și gel de duș abia dacă epuizasem jumătate! Până și pieptănul dat moca era schimbat (era clar schimbat! Era în ambalaj intact!) Șoc! Parcă era ”budget-hotel” adică ieftin?!. Tot la acest ieftin hotel văzusem o aripă a clădirii (dimineața, căutând ieșirea …) dotată cu ceva gen sertarele de la morgă dar în care evident erau cazați oameni vii. Un ”fagure” în ale cărui găuri erau paturi culisante. Dotate cu display tv și probabil altele, imposibil de văzut dacă nu erai beneficiarul, dar sigur wc-ul și duș-ul erau la grămadă (doar nu erau dotate și cu ploscă/tavă pentru puturoasele excreții! Și iacă așa descoperii, eu, țăranul/păstorul de la munte ceea ce însemnă ”capsule hotel”. Fără să mă gândesc prea mult aș prefera să dorm pe laiță în târnaț acoperit, cu o cergă sau cu șuba lu` bunicu!
Beau o bere, cu greu, așa de stors sunt că nici de ”beut” nu pot! (semn grav pentru un Ardelean!). Mănânc din ceea ce am cumpărat, cu poftă, deși în afară de orez și pește habar nu am ce mănânc dintre celelalte. Gusturi și mirosuri noi. Nu-s rele, ba chiar dimpotrivă, dovadă că ”rad” tot. Dar tare aș vrea să știu ce am mâncat! Adorm încă molfăind ceva ce semăna a sărmăluță, cu gust dulceag, adică avea aspect de sărmăluță, gustul și mirosul erau din altă lume.
Mă trezesc la pe la șapte jumate seara. Afară beznă, după cum arăta pe fereastra. Beau o cafea și pe la ora 21 ies la plimbare. Străzi pustii, dar plin de mini birturi pline. Nu le-am văzut ziua, am aflat după ani că se deschid doar seara, pe la ora 18, când ”salary-man” ies de la lucru. Cam la fel cum adevăratele ”Ramen – Shop-uri” vând doar între orele 13 – 15, în intervalul când ”salary-man-ii” au de obicei pauza de masă.
După o oră, retur la hotel. Este ora 22. Somn ioc! Cum să fie, după trezit la 7 jumătate și cafea! Mă uit lung la dozele de bere, mă uit cameleonic, sunt diverse! Kirin, Sapporo, Yebisu, Asahi! Parcă se uită și ele la mine! Sapporo câștigă! Cu amanta blondă în mână iau la întrebări televizorul. Parcă încep să pricep ceva din limba Japoneză. Dar clar este că ce învățasem acasă nu se potrivește cu ce vorbesc ăștia aici! (fapt confirmat și de fiicele lui Saionji Osensei, care nu și-au putu stăpâni râsul citind ghidul meu de conversație Român-Japonez, spunându-mi, printre scuze: ”noi nu vorbim așa”). Mă plictisesc de Tv, drept urmare îl las să funcționeze ca background acustic și trec la puricat foto. Văăăleu! Sunt deja sute de foto! Amân pentru acasă triatul. Și l-am tot amânat, timp de 12 ani. Până acum când scriu aceste rânduri. Și bine am făcut. Acum fiecare foto reactivează evenimentele, emoțiile, impresiile, gândurile trăite atunci.
Despre parcul Ueno și frumusețile din jur promit să revin cu un articol dedicat, incluzând selecții din colecția de foto strânsă din vizitele repetate într-o perioadă de 11 ani.
Într-un final vine și somnul. După ce am scris mailuri la familie și prieteni și le-am umplut cu poze alese la nimereală. La fel și foto de mai jos.
Un Moț la capătul lumii, acolo de unde soarele răsare.
PARTEA A 2-A
Keisei Skyliner – Ueno – Tokyo – Institutul de Yumeiho – hotelul.
Am aterizat la Narita – Tokyo, am parcurs formalitățile de intrare în Japonia și cele vamale. Știu că trebuie să schimb dolari în yeni și că trebuie să-mi cumpăr bilet la trenul de mare viteză, unicat, Keisei Skyliner până la ultima stație, gara Ueno din Tokyo. Totul decurge simplu, cumva firesc, am senzația că și un copil de 10 ani s-ar descurca. Trenul circulă din 10 în 10 minute pe ruta Narita – Tokyo (stația Ueno). Ajung în tren. Mă târăsc cu bagajul la vagonul de fumători. Arde buza după o țigară, nervul după o cafea și stomacul după apă. Știu că undeva în tren se află automate de la care pot cumpăra cele ce poftesc (țigări am în dotare, restul). Las de izbeliște bagajul, cu inima strânsă … dar asta este, viciile primează! (încă nu știam că nu trebuie să-ți faci griji în privința asta în Japan). Plec la instinct într-o direcție dintre cele două posibile și .. bucuriiieee! Am găsit mașinile care vând fel și fel de cafele la doză de aluminiu, apă și altele de care nu-s curios. Mă dumiresc rapid cum se folosește mașinăria, introduc bancnota, aleg produsele și … pauză, îmi scoate banii înapoi. Schimb bancnota, aceeași poveste. Încerc cu alta, la fel. Privesc uluit mașinăria. Banii, yeni, sunt primiți de la banca din aeroport. Încerc cu mâna tremurândă cu altă bancnotă, tot nimic, banii sunt aruncați afară așa cum i-am introdus. Între timp apăruse un Japonez care aștepta răbdător în spatele meu. Îmi face semn cu degetul. Nu înțeleg ce vrea, apoi arată spre vitrină cu degetul, arăt și eu spre apă și cafea. Bagă ceva monezi la aparat, își ia apă și cafea, le culege din ladă apoi bagă la nișă alte monezi și selectează ce-i indicasem eu, cad în ladă produsele, le ia mi le dă, mă salută și pleacă lăsându-mă șocat, cu gura căscată și ochii bulbucați! După zeci de secunde de șoc îmi revin și alerg după el strigând ”Doumou arigatou gozaimashitaaa!”, răspunde aproape în șoaptă, ”douzou”, ”douzou”. Mă întorc la bagajele rămase singurele, tulburat foarte de eveniment. În timp ce-mi savurez cafeaua îmi pică fisa. Banca mi-a dat bancnote mari, automatul nu avea să-mi dea rest deci mi-a respins comanda și returnat banii. Binefăcătorul s-a prins și a folosit monezi. S-a prins și de faptul că un turist aterizat la Narita are nevoie de ajutor și la oferit necondiționat. Mi-am amintit de Sainji Osensei la vama Giurgiu. Cei care-mi citesc blogul știu de ce!
Continui să savurez cafeaua și țigara după lunga abstinență și privesc peisajul, mare lucru nu se vede la viteza cu care circulă trenul. Foarte scurte clișee din minunata Japonie.(vezi foto)
Ajung la stația Ueno, cobor, ies din subteran și la locul de întâlnire prestabilit dau de Watanabe Sachio san. Japonez, esperantist, mulți ani fiind un fel de secretar personal al lui Osensei. Ne știam din îndelunga corespondență, de peste zece ani. Îmi spune că hotelul are cazarea disponibilă doar începând cu ora 14. Este ora 12 a.m. Vom merge la Institutul de Yumeiho unde voi sta până va fi disponibilă cazarea. În Timișoara este ora 18. Sunt obosit. Mă târăsc, prin ploaie, cu bagajul circa 1 km până la clădirea unde se află institutul. Nu văd mare lucru prin preajmă, atent la drum, la bălți, la ce-mi spune Watanabe san în Esperanto cu accent Japonez. Ajung la ”Institutul Internațional de Practici Medicale Preventive” adică Clinica de Yumeiho din Tokyo, care ocupă etajul 6 dintr-o clădire cu spații comerciale cu numele ”Shibuya”. Nimeni nu are timp de mine, sunt ocupați cu pacienții, mă conduc la ascunziș în birou. Înțeleg din ce-mi spune Watanabe san că trebuie să mă pregătesc de lucru, nu-mi convine dar în lipsă de alte opțiuni mă echipez în samue. Aștept în office. N-a trebuit să lucrez, oboseala mea și esperanto-japoneza colegului m-a păcălit, sunt îndrumat către un tatami tocmai eliberat de un pacient, mi se dă o pernă și un coleg mă acoperă și-mi face semn de ”treci la nani!”. Cu o privire de cățel care tocmai și-a primit osul, plină de mare recunoștință, mă aranjez de somn. Tatami este foarte cald. Nu se poate să fie așa de tare încălzit de ocupantul anterior, nu pot gândi despre cauză dar când să adorm Watanabe san îmi arată o chestie conectată cu cabluri la tatami și mă dumiresc instant că este un termostat reglabil, tatami era încălzit de o saltea electrică. Nu știu când am adormit dar mă trezesc ud leoarcă, parcă dormisem în saună. Vreau la WC, sunt îndrumat înspre locație și când intru rămân blocat! Sectorul vasului de toaletă arăta a ceva gen cockpit de avion, panouri cu butoane, afișaje lcd, două manete laterale, etc. Dau să ridic capacul de la wc, nu vrea, forțez un pic dar scârțâie strident, mă învârt în jur câteva minute holbându-mă la multitudinea de instrucțiuni în Japoneză din care clar nu pricep nimic. Las rușinea la o parte și merg după ajutoare! Watanabe san, amabil și firesc, de parcă nu s-a întâmplat nimic (să nu-mi pierd cinstea obrazului), îmi explică rapid ”cockpit-ul” din WC: cele două ”manșe” una ridică-lasă capacul, alta trage automat protecția de hârtie peste colac; la restul de butoane, funcții gen: alege temperatura apei și tipul de jet dorit la spălat automat posteriorul, temperatura de încălzire a colacului, sunetele ambientale (nu glumesc!), m-a pierdut pe drum. Am ales să întreb esența! Ce buton să apăs ca să trag apa după ușurare? M-a lămurit. Se ”trage” singură după ce te ridici sau apeși un buton dacă nu te așezi. 😀 Munteanul din mine rămâne în stază intelectuală, moțul care zece ani din viață a avut wc clădit în curte, bio, adică un paralelipiped din lemn (proiect identic cu afumătoarea și idem constructorul), iar apa curgea doar la 100 de metri în vale; căldură dată de vreme; zgomot ambiental dat doar de propriile-mi pârțuri, vânt și păsărele; etc. Nici ”baia” de la oraș nu era cine știe ce comparativ cu ce aveau japonezii. De la ”budă” la ”cockpit”. N-am cuvinte!! Cu vezica goală dar mintea plină de minunare mă pregătesc de plecare la hotel, după o scurtă socializare cu colegii de la clinică.
Panou luminos – reclamă la clinica Yumeiho
Exilat în biroul Institutului de Yumeiho
La Okachimachi station Hotel
Până la hotel facem circa 10 minute, eu privind în jur cam ca ”râma la sudură” și rotind capul ca girofarul, iar Watanabe san sporovăind sacadat și cu mari dificultăți în a-și găsi cuvintele despre programul zilelor următoare. Rețin din ce-mi spune doar că mâine la 9 dimineața trebuie să fiu la Clinica de Yumeiho. Uimirea mea se datora faptului că drumul de la clinică la hotel traversa Ame Yoko Cho, cel mai mare Bazar din Tokyo. Despre Ameyokocho în altă relatare.
Drumul Timișoara – Tokyo și retur, hotelul și restul mi-au fost plătite de Hashimoto Shigeru sensei (Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace! Îi sunt veșnic și profund recunoscător!) Nu știam ce mă așteaptă. Mai târziu m-am dumirit că era ”Budget Hotel” adică hotel ieftin dar ok. Rezolvăm la recepție formalitățile de cazare, mi se pare suspect că toți mă privesc curioși. Am aflat ulterior că-s printre foarte puținii gaijin (străini) cazați aici, am înțeles și de ce străinii nu se cazează la această categorie de hoteluri. Cineva îmi ia rapid bagajul și-mi ace semn să-l urmez, însoțit de Watanabe san fac precum mi se cere, ajungem în cameră, vreau să dau ciubuc la bagajer dar acesta face ochii mari, scoate niște sunete guturale și fuge! Eu nu înțeleg cu ce l-am ofensat, poate i-am oferit prea puțin?! (Japonezii care nu au de a face în mod profesional cu alte culturi nu acceptă ciubuc, ba chiar se simt ofensați, am aflat ulterior). Watanabe san verifică din ochi camera și dă să plece, îl rog să mai stea un pic timp în care desfac la repezeală geanta cu ”bazarul ambulant”, caut cadourile dedicate lui, i le înmânez cu ritualul de rigoare și acum aș vrea să plece. Dar acesta ia fiecare obiect la studiat în detaliu și mă întreabă vrute și nevrute despre ele. Într-un final pleacă. Mă așez pe pat și încerc să-mi dau seama unde sunt și ce trebuie să fac. Camera are maxim 3/2 metri. dar este dotată cu de toate, problema este că toate instrucțiunile sunt exclusiv în Japoneză deci trebuie să mă bazez doar pe intuiții și deducții pentru a mă dumiri pentru ce sunt și cum funcționează dotările. Nu despachetez pentru că nu am unde să-mi pun conținutul genților. Pe scurt, cam asta am remarcat în două ore de investigații: am aer condiționat, baia are de toate (îngrămădite într-un spațiu de maxim 2 m pe 1 m), fierbător de apă, ceai la plic, halat de baie și șlapi adevărați (de calitate). Mă spăl, mă schimb de împuțitele haine cu care am călătorit și plec după provizii de strictă necesitate (cum au fost: bere Sapporo, apă, cafea la doză și ce mâncare găsesc la ”take away” – caserolă). Găsesc rapid, instruit fiind de Watanabe san, un 7 – 11 (7-Eleven, magazine gen Profi de la noi cu numele pus după orarul de funcționare). Fac proviziile necesare. Peste tot unde umblu lumea îmi zâmbește frumos și mi se înclină de parcă aș fi ceva prinț sau bunul lor prieten. Zâmbesc la fel și eu și fac febră musculară la ”erector spinae” de atâtea plecăciuni. Revin la hotel, spălat, schimbat la halat (de fapt un fel de kimono), luat o bere și pornit televizorul, butonez la el, totul în japoneză, găsesc un film vechi din care mai înțeleg câte ceva dar când mi se pare că anm prins ideea intrigii din film .. TV-ul se oprește brusc! Bag – scot din priză. Apăs disperat pe butoanele telecomenzii, pe butoanele din dotarea aparatului și … nimic! Resemnat, bag parola wi-fi primită la recepție în setările laptopului și butonez internetul. Profit de împrejurări să-mi anunț rudele și prietenii că-s tocmai la Tokyo. După 2-3 beri acestea-și fac efectul și trec la papa – nani. Când mă trezesc constat cu stupefacție că-i ora 3 a.m. Îmi caut de lucru, navighez pe internet, butonez televizorul și telecomanda aferentă dar e mort, clar defect! Nu știu ce-i cu cutia anexată aparatului, pare ceva gen receiver dar n-are butoane sau telecomandă. Clar la prima oră fac reclamație! Adică aveți în Japonia budă S.F. dar n-aveți un Tv funcțional?? Chiar așa??
Se face ora 7 dimineața, eu deja obosit, mă îmbrac frumos și cobor, cu scopurile de: la recepție să reclam televizorul defect și la magazin după încă o cafea. La recepție mi se zâmbește frumos și mă lămuresc în final, după explicațiile primite într-o engleză aproximativă, cum că cutia lipită pe televizor are rolul de a primi 100 de yeni (aproximativ 1 dolar) introduși în fanta din față, după introducerea monedei (nu merge cu alte monede sau cu bancnote împăturite și vârâte acolo!) am acces la Tv timp de 59 de minute și 59 de secunde. Dacă nu vâr instant altă monedă, gata, switch – off, stingerea! Îmi cade mandibula, și cu ea bălăngănindu-se mă îndrept spre magazinul ”7 – Eleven”. După cafea, bere, și alte bucurii care să mă scoată din șoc.
Restul poveștii (reale!) … va urma!
Mini toaleta
TV cu fise de 100 yeni
Papa ieftin și bun de la Convenient Store ” 7- Eleven”
Mai bun ca la restaurant în Ro
” Fast food” Japonez.
Instrucțiuni cameră hotel
Selfie cu bere Kirin, cea de Sapporo s-a terminat. Tv-ul cu fise de 1 USD/oră. Fereastra ”anti sinucidere”.
De circa 10 ani plănuiam să ajung în Japonia dar lipsa banilor și comoditatea determinată de faptul că Osensei Saionji Masayuki vizita des Europa m-au determinat să nu mă străduiesc prea tare să realizez asta. În 2005 Osensei trece la cele veșnice. În vara anului 2008, Hashimoto Shigeru sensei, fratele lui Osensei și noul director al Institutului de Yumeiho din Tokyo, consideră că este timpul pentru a-mi oferi 6 Dan ca recompensă pentru succesul avut în promovarea Yumeiho în toată Europa de Sud-Est și Turcia. Drept urmare sunt oficial și protocolar invitat în Japonia. Vreau nu vreau, am ori n-am bani, musai să merg! Mă conformez situației și prin septembrie împrumut parale, cumpăr țoale, merg la București la ambasada Japoniei pentru viză (aveam scrisoare de invitație oficială). Depun actele și stau la Marius, cu mari emoții, ziua dacă primesc au ba viza iar noaptea să nu-l iau cumva în brațe visând cine știe ce. După circa o săptămână primesc vești bune, sunt fericitul posesor al vizei de turist pentru Japan.
În 10 Octombrie mă prezint la aeroport. Pașaport cu viză am, ceva parale așișderea, bilet de avion dus-întors cumpărat din timp, asigurare medicală bună – că așa se cere, singura problemă era lipsa somnului. De emoții n-am avut prea avut somn cu o săptămână înainte de plecare. Griji nu-mi făceam. Încă din luna august mă documentasem despre tot ce trebuie știut atât despre drum cât și despre ce și cum în Japonia, ba încă exersasem intens bruma de limbă japoneză necesară în protocoalele politeții indispensabile acolo. Emoțiile erau bucurie. Ceva minunat și incredibil se desfășura și ca un copil aflat înaintea primei sale călătorii de vis așteptam cu nerăbdare să plec. Incredibil, gata, se dă startul la una din cele mai minunate experiențe din viața mea.
Aeroportul îmi era familiar. Făcusem acolo (în sala de plecări internaționale) de 1 – 3 ori pe săptămână timp de circa 3 ani promovare Yumeiho. Adică aplicam procedee din Yumeiho la beneficiarul așezat pe scaun și dădeam cartea de vizită. La plecarea în Japonia însă mă simțeam ca și cum prima dată călcam în aeroport. Așteptam cu nerăbdare zborul. Timișoara – Viena, Viena – Tokyo (Narita). Bineînțeles că ajunsesem la aeroport înainte de a-și deschide Check-in-ul Austrian Airlines. Bineînțeles că am ajuns primul în sala de plecări externe. Check-in-ul se închide și la un moment dat sunt înconjurat de personalul aeroportului (vameși, polițiști de frontieră, S.R.I. -ști, personal de Duty – Free care n-avea de lucru), mă recunoscuseră. N-aveam chef de povești dar remarcam privirile lor pline de un mixaj invidie-admirație când le spuneam destinația finală. Simțeam un fel de răzbunare, pentru prima dată mă vedeam important în acel spațiu! Până atunci eram doar pârlitul de maseur de care se abuza ori de câte ori se ivea ocazia. Se anunță îmbarcarea și însoțit de privirile lor uimite mă îndrept spre controlul cărților de îmbarcare și mai departe spre autobuz.
Fiind primul meu zbor cu avionul eram captivat de absolut totul. Cele circa 90 de minute de zbor de la Timișoara la Viena trec incredibil de repede. În aeroportul din Viena mă simt pierdut, aterizat parcă în altă lume. Găsesc terminalul și poarta de îmbarcare spre Tokyo -Narita. Deoarece mai am circa o oră până la îmbarcare mă proptesc în primul ”birt” pentru fumători. Urmează 12 ore de zbor și trebuie făcute provizii de nicotină. Mai am timp și dau o tură pe la Duty-Free-urile din zonă. Prețuri prohibitive pentru bugetul meu, sau altfel spus prefer să las cheltuitul pentru Japonia. Cadouri luasem din România, artizanat de tot felul, nu știam precis cu câți colegi voi interacționa în Japonia așa că am luat de toate pentru toți, jumătate din bagajul meu era ceva gen ”mini-bazar ambulant”. Se anunță îmbarcarea, mă îndrept spre poarta de îmbarcare mirat de atmosfera de relaxare a călătorilor care contrastează evident cu ce văzusem constant pe aeroportul din Timișoara.
Aștept răbdător la lunga coadă spre punctul de control, clasa economic se îmbarcă ultima. Japonezi, europeni, alte rase, toți relaxați, disciplinați, politicoși, parcă nu-mi vine a crede! Nu se bagă nimeni în față, nu se împinge nimeni, nu se strigă, nu se aleargă etc. O însoțitoare de zbor amabilă îmi verifică ce mai rămăsese din cartea de îmbarcare și mă îndrumă discret spre zona scaunului/locului meu. Găsit rapid locul, la geam cum alesesem. Mă apuc de explorat vizual și tactil împrejurimile. Gena mea de păstor de la munte era șocată rău. Clasa Economic nu părea să facă economie de confort, exceptând spațiul disponibil pentru craci (traduc, picioare).
Suntem anunțați cum că ne pregătim de decolare. Echipajul de cabină ne prezintă măsurile de siguranță pe care le urmăresc cu real interes (sunt cel mai probabil singurul din tot avionul care dau atenție evenimentului). Ne punem în mișcare, decolăm, stau și mă holbez pe geam până simt că dacă nu mă mișc în secunda următoare așa voi rămâne, blocat într-un torticolis la stânga până în Japan. Primim o gustare și broșura cu meniul de ales între cele două opțiuni pentru așa zisul prânz. Îmi petrec următoarele două ore butonând interfața ecranului aflat pe spătarul scaunului din fața mea, având, în ton cu ceilalți, căștile oferite moka puse șmecher pe urechi. Stau zeci de minute urmărind traseul avionului, harta de pe ecran cu info privind locația, altitudinea, viteza, temperatura, cât am zburat și cât mai avem de zburat până la destinație. De filme m-am plictisit repede dar de asta NU! Vine papa (tura a 2-a din cele trei), din meniu optasem pentru cel asiatic, la cel european aveau pui. Nădușesc tot chinuindu-mă să prind boabele de orez cu bețele, mai ales că erau niște mini turbulențe care ne legănau un pic, suficient cât să nu pot fixa între bețe orezul.
Văd un film, citesc presă Germană (versiunea în Engleză) și periodic verific harta, altitudinea, viteza, temperatura exterioară (șocant! minus 60 de grade la 11000 metri!), distanța și timpul parcurse și rămase de parcurs.
Până acum toate s-au ”legat” în privința călătorie mele, de la pregătiri până la purcederea la drum. Chiar și acum sunt norocos, ambele scaune din dreapta mea sunt libere. (Chiar am fost norocos, scaune libere lângă mine n-am mai prins ulterior în nici un zbor la și de la Japan). Profit de situație, ridic mânerele și mă tolănesc pe cele trei scaune. Adorm instant. Mă trezesc după ceva vreme cu senzația că am dormit undeva pe trepte, mă simt ca un vierme segmentat dar totuși vertebrat. Sigur vertebrat după durerile de coloană prezente. Mă întind, mă sucesc mă foiesc și subit din semiobscuritatea care umplea avionul răsare lângă mine o domnișoară care mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Răspund, în gând: o țigară și o cafea, cu voce tare: nimic, mulțumesc. Mă întreabă dacă-s ok și după răspunsul meu afirmativ mă invită la ”insulă” să mă autoservesc cu apă, cafea, gustare, etc. Încă buimac de somn și chinuit de durerile de spate nu prea pricep care-i treaba cu ”insula” din avion. Ignor nedumerirea și mă apuc iar de chinuit comenzile consolei din fața mea până reușesc să afișez ”filmul” preferat, harta cu informațiile în timp real despre zbor. După 10 minute de vizionare plină de interes vezica urinară dă alarma. Mă încalț și caut din ochi semnalul luminos care indică prezența WC-ului. Văzut, mă ridic cu greu și cu un mers de Robocop defect mă îndrept spre ușurătoare. Nu-i aici, trec după panou și nas în nas cu un steward îl întreb, mă îndrumă spre ceea ce pare a fi ”insula”. Acolo primesc alte indicații, cobor scările și ajung în ceea ce pare a fi ”burta” avionului, da aici sunt toaletele. La întoarcere culeg de pe tava expusă la îndemână ceva de ronțăit și un pahar cu apă, pe care-l beau până să ajung la locul meu, în consecință mă întorc să iau altul. La ”insulă” mă abordează o stewardesă, plictisită probabil. De unde sunt, unde merg (de parcă erau opțiuni de destinație!) ne povestim un pic, aflu că-i de origine din Timișoara, plecată de 20 de ani în vest. M-a ”citit” din prima că-s Român și că-s la primul zbor adevărat (long vault). După ce mă întorc unde trebuie să stau mă vizitează împreună cu o pernă și o pătură (suplimentare, aveam deja câte o piesă din fiecare) dar îmi dă instrucțiuni valoroase despre cum trebuie aranjate ca să poți dormi cât de cât ok pe trei scaune fără să te trezești omidă. Mă bag iar la nani cu ochii în display-ul care afișează harta, etc. Mă trezesc de forfota din jur și de luminile aprinse. Primim prosoape umede-fierbinți, nu știu ce să fac cu ele dar trag cu ochiul la vecinii din zonă și mă conformez, mă uit și la hartă, ore de zbor etc. Mai avem 90 de minute până la aterizare. Vine micul dejun. Este ora 7 a.m. În Timișoara este ora 2 p.m.
Primim formularele vamale, completez rapid, n-am nimic de declarat. Suntem anunțați să ne pregătim de aterizare. Rânduiesc spațiul din jur. Mă încalț iar apoi privesc fericit pe geam peisajul Japoniei văzut de sus. Parcă este ireal ce văd, am un sentiment clar dar foarte ciudat de ”bun venit acasă”.
Aterizăm, debarcăm, mărșăluim încolonați disciplinar spre control pașapoarte. Amprente luate la ambele police, fotografie, scurt interviu, toate trecute cu bine. Merg la preluat bagajul de cală apoi la controlul vamal. Aici rabla mea de geantă, cea de cală, pare suspectă. Politicos dar meticulos este cercetată pe îndelete, interior și exterior. Vameșul evident surprins de bazarul din geantă îmi spune: ”ai mulți prieteni în Japonia” răspund cu ”da” dar în gând îmi spun că-mi doresc să am cât mai mulți, la activ, știuți, aveam doar 2. Îmi face semn să plec, mai stau să-mi strâng calabalâcul și să închid gențile. Cu pași șovăielnici și cu privirea urmărind indicatoarele mă îndrept spre o anumită ieșire și spre intrarea într-o lume de neimaginat pentru mine. Cu adevărat nu-ți poți imagina Japonia. Este altă lume.
Despre drumul de la Narita la Tokyo (gara Ueno), despre ce a fost în Tokyo (orașul și Institutul de Yumeiho), despre vizita în Utsunomia (clinica lui Hashimoto Shigeru Sensei), despre vizita în rezervația naturală națională Nikko și timpul petrecut la Ryokan (han tradițional Japonez) în alte relatări.
Mai 2001. Saionji Osensei vine la București pentru o prezentare Yumeiho organizată la sala Dalles. Îl primim cu toată cinstea și cea mai mare grijă (eu și Radu V.). Cazat la o vilă boierească din Dorobanți, răsfățat la restaurantele cele mai bune și desfătat cu cele mai renumite vinuri românești. (În Japonia vinul era rar și foarte scump la acea vreme.)
După prezentarea Yumeiho urmată de un scurt workshop Yumeiho organizat în sala de repetiții de la Teatrul Mic, intercalate, precedate și urmate de răsfățuri culinare și demonstrații de ospitalitate românească, Saionji Osensei urmează să plece în Bulgaria (Varna). Pentru aceleași scopuri în care vizitase România. M-a luat cu el, credeam eu, ca însoțitor și potențial ghid (deși eu nu mai părăsisem granițele iubitei patrii până atunci și că știam mai multe despre China decât despre Bulgaria). Peripețiile care au urmat merită a fi povestite!
Gara de Nord București – Bistro cu polonezi (cârnați). Drumul spre Giurgiu.
Itinerarul a fost stabilit la Agenția C.F.R. iar biletele cumpărate pentru ruta București – Ruse – Varna. Urma să ajungem la Ruse cu trenul internațional de pe ruta București – Sofia – Tesalonic (Salonic, Grecia) și la Varna cu tren local.
Ajungem relaxați în Gara de Nord București, eu cu ochii după peron, după casa de schimb valutar unde să schimb câțiva lei cu ceva Leva, iar Osensei cu ochii după armata de cerșetori, vânzători de loz în plic și de alte ”chilipiruri”, după turma de babe cu papornițe, după lumea pestriță din gară. Japonezii nu lasă prea ușor să se vadă cam ce le trece prin cap dar, deși fața în ansamblu nu exprima nimic, totuși după cum rămăsese cu gura căscată mi-am dat seama că tocmai a suferit un șoc cultural! Primul șoc cultural din ziua aceea.
Cumpărat leva și apă, identificat peronul, propun să mergem la vagon. Pe drum către peron trecem pe lângă ”restaurantul” (bistrou de fapt) cu autoservire din gară. Osensei vede lumea bulucită la punctul de servire și-mi spune că n-ar strica să avem ceva merinde pe drum. Eu, descurajat de mizeria de pe mese și zona adiacentă, propun să cumpărăm Sandwich-uri din altă parte. Prea târziu însă, Osensei este deja captivat de cârnații polonezi din vitrină. Îi spun totuși că nu este o idee bună să cumpărăm mâncare din această locație, mai ales cârnați. (Consumatorii din acele vremuri știu de ce! Urma să afle și Osensei). Mă întreabă cât costă perechea de cârnați, convertit în dolari bineînțeles, îi spun, face ochii mari și-mi răspunde: în Japonia doi cârnați cât degetele mele mici costă 50 USD. La Gara de Nord erau de peste 10 ori mai ieftini, deci nici o șansă de răzgândire din partea lui. Alege să-i cumpăr cârnați polonezi, fabricați în România, de echivalentul a 100 USD în valoarea cârnaților japonezi. Adică 2 perechi de cârnați, asortați cu pâine și muștar. Luăm la pachet. Eu eram deja tot nădușit de stres, statul la coadă la bistrou pentru amărâții de cârnați ne dusese la limită cu timpul. Alergăm la peron. Găsim vagonul, compartimentul, locurile – clasa 1, confort. În final ne liniștim. În scârțâitul de roți caracteristic trenul se pune în mișcare, conform programului.
În prima oră de călătorie povestim de toate, despre România și Japonia, despre diferențe, asemănări n-am prea găsit. La un moment dat mă întreabă câți kilometrii sunt de la București la vamă (Giurgiu), răspund conform celor scrise la mersul trenurilor, 75 de km, scoate un sunet de uimire, de genul n-am ajuns încă? Îi răspund că mai avem circa o oră și jumătate până la vamă, după cum spusese Nașu (estimase 2 ore jumate, când ne verificase de bilete). Nu prea înțelege treaba cu ”circa”. În Japonia mersul trenurilor nu este cu ”circa”. În consecința termenului incert de sosire în vamă, Osensei se decide să dea atacul la cârnați. Rade rapid cele patru bucăți și este super încântat de muștar, spune că în Japonia nu există așa ceva, doar variante de wasabi (peste 7 ani mă voi lupta și eu cu wasabi în Japan, dar asta va fi altă relatare).
Cu stomacul plin, Osensei moțăie în fața mea. Încă de la plecare suntem singuri în compartiment. Deci liniște, exceptând trenul care zgâlțâie, scârțâie, scrâșnește de parcă încearcă din răsputeri să se dezmembreze. Încerc să ațipesc dar nu pot, emoțiile aferente călătoriei spre necunoscut cu Maestru au timp acum să se ivească și să mă tulbure. Nu-mi era prea clar de ce Osensei și-a dorit să-l însoțesc în Bulgaria, achitând toate cheltuielile ba chiar dându-mi un bonus, în compensarea zilelor în care dacă n-aș fi pe drumuri aș fi lucrat acasă. Voi afla mai târziu planurile sale.
După circa o oră Osensei deschide ochii, se ridică și se îndreaptă spre bagaj, îl ajut să-l coboare de pe suport. Începe apoi o căutare frenetică prin calabalâcuri, după câteva minute extrage fericit ceva ce seamănă a fi o folie cu medicamente. Eu nu pot să-mi ascund uimirea! Maestrul e bolnav! Sunt șocat! El care a primit nenumărate ședințe de Yumeiho de la cei mai buni profesioniști, el este bolnav! Văzând ce exprimă moaca mea catadicsește să mă lămurească. Deși nu-i stătea în fire să dea explicații dacă nu-s cerute explicit. Îmi spune că stomacul lui nu este obișnuit cu mâncarea europeană și că-i dotat de acasă cu medicamente care pot compensa asta. Mă liniștesc având încredere în medicația Japoneză dar nu-mi pot lua gândul de la cârnații de bistrou combinați cu muștar, am arsuri la stomac doar gândindu-mă la asta. Trece încă o jumătate de oră în care Osensei privește constant, aparent îngândurat, peisajul dezolant din apropiere de Giurgiu. Chiar și pentru mine sărăcia și mizeria sunt stridente. Osensei mai ia o pilulă. Nu mi-a spus nimic de multă vreme, nu-l deranjez.
Gara și Vama Giugiu
Saionji Osensei este evident chinuit de cârnați și muștar. Se vede după cum se ține de stomac și mimica ”acră” pe care o afișează! Cârnații și muștarul au biruit impasibilitatea Japoneză! Ne oprim în Gara Giurgiu. După buruienile și gunoaiele dintre liniile de tren și din jurul gării ai putea crede că este abandonată. Și fauna bipedă care populează peronul arată ca locuitorii junglei. Osensei uită de durerea de stomac și de criza de fiere uimit la culme de peisaj, exprimă sunete guturale și turuie, doar el știe ce, în limba Japoneză. Mă întreabă dacă suntem încă în România, răspund evident rușinat și șovăielnic că … da, din câte știu așteptăm vama și controlul pașapoartelor. Mi-a fost rușine să mint cum că am ajuns deja în Bulgaria, la Russe, doar scria mare deasupra intrării în gară GIURGIU. Dar după ce am ajuns la Ruse mi-a trecut rușinea. Nu era mare diferență estetică între cele două gări.
Așteptăm să vină organele de control. Și tot așteptăm. Nu eram stresat, trenul spre Varna pleca din Ruse la circa 5 ore după sosirea celui de la București. Dar în loc de vameși și polițiști de frontieră trenul este parcurs de hoarde de persoane dubioase care insistă să ne vândă de toate. Pentru Osensei uimirea continuă. Totuși mai ia o pilulă. Nu mai ajută doar uimirea în lupta cu daunele produse de alianța cârnați-muștar.
Vagonul se încinge sub soarele lunii mai. Climă nici vorbă. Aer condiționat a fost în timpul mersului, dar condiționat de deschiderea geamurilor (nu l-a tras curentul, ba din contră, se pare că îi pria!). Începem să nădușim la greu și plătesc de 3 ori prețul pentru câteva butelcuțe cu apă oferite excesiv de amabil de oportuniștii noștri companioni tuciurii. Osensei, chinuit de sete, de fiere, de stomac și năucit de căldură, nu arată prea bine, ba chiar deloc bine. Îmi fac curaj și-l întreb cum se simte. Răspunde vizibil iritat cum că nu se împacă muștarul și cârnațul de București cu stomacul de Japonez. Îmi vine să-i răspund în stilul românului cu ”ți-am zis eu” dar mă abțin că nu-mi permit. Și-mi dau seama ce penibilă replică avem în limbaj. Nu ajută cu nimic. Îi propun să ia o ranitidină, aveam în dotare pentru propriile-mi probleme stomacale (cauze ereditare, nu bistrou de gară). Prin faptul că acceptă fără ezitare îmi dau seama că e jale mare! Nu pot analiza pe deplin situația pentru că tocmai dă buzna pe ușa larg deschisă polițistul de frontieră.
Polițistul, după un răcnet ”pașapoartele”, ne-precedat de bună ziua sau altceva, se dumirește că este și un străin de față. Mă întreabă: ”chinezul este cu tine?” Răspund: nu-i Chinez este Japonez; Polițistul: ”Chinez – Japonez tot aia, e cu tine sau nu?” Răspund: Nu este cu mine, eu sunt cu el. Polițistul urlând: ”Ce mă, te dai șmecher?? Vrei să te cobor din tren?” Eu: îmi cer scuze. Osensei nu înțelege care este problema care-l înfurie pe polițist și ne privește cu fața crispată de problemele digestive. Polițistul ne verifică pașapoartele, ne ia la întrebări (mai mult pe mine, pentru Osensei tot eu traduceam) unde, de ce, pentru ce și dacă am bani. Eu n-am bani. Gata, a găsit motiv să mă salte, pe motiv că merg la furat în Bulgaria sau să fug în Grecia. Îi spun disperat lui Osensei care este problema. Acesta probabil nevrând să-și abandoneze discipolul în deprimanta gară a Giurgiului, scoate portofelul și efectiv smulge un teanc de dolari pe care mii bagă rapid în buzunarul pantalonilor. După câteva clipe de uluială eu îmi revin primul și-i spun polițistului ”gata, am bani!”. Acesta ne pune ștampila și apoi aruncă pe scaun pașapoartele și pleacă. Am crezut că am scăpat dar a venit controlul vamal care a scotocit bine bagajele și iar ne-a luat la aceleași întrebări precum predecesorul. Apoi au venit alți polițiști care au început să dezmembreze vagonul. Demontat panouri și căutat în pod, au tras scaunele, au căutat inclusiv în coșul de gunoi. Osensei mă întreabă ce caută, nu știu să-i răspund. Am stat două ore în gara Giurgiu. S-a terminat apa și răbdarea noastră. Eu ca eu dar Osensei a rămas traumatizat pe viață! Cu toată reticența Japoneză mi-a spus că este incredibil ce se întâmplă. Într-un târziu plecăm spre Ruse.
Vama Bulgară – Gara Ruse
După tragi-comedia din Giurgiu admirăm bucuroși podul și marele fluviul de sub el. Stăm amândoi atârnați pe geam bucurându-ne de peisaj dar mai ales de briza umedă și răcoroasă. Osensei mă întreabă dacă știu cât timp avem între trenuri că ar vrea să bea o bere, care să-i stingă ”focul” din stomac. Înțeleg că se simte mai bine, rar să exprime ce simte. Timp avem. Ruse se vede chiar în față. După grafic avem peste două ore până la următorul tren, cel spre Varna. Dar când i-am spus asta am uitat că mai aveam un control vamă-frontieră, cel Bulgar.
Din fericire controlul pașapoarte și cel vamal au mers incomparabil mai repede și mai profesionist la Ruse decât la Giurgiu. Când au aflat că vom coborâ în Ruse și mergem spre Varna ne-au lăsat instant în pace. În 20 de minute de la sosire eram pe peron. Am înțeles de ce, trenul era în întârziere și mai avea drum lung până la destinație Sofia și apoi Salonic -Grecia.
Bucuroși de libertate și aer curat ne îndreptăm spre ieșirea din gară în căutarea unui restaurant. Eu disperat după o cafea și un pahar cu apă, Osensei la fel de disperat după o bere. Ieșim din gară și zărim ceva ce seamănă a restaurant la câteva sute de metri, terasa zărită, pustie e drept, demonstra asta. Ne așezăm și așteptăm ospătarul. Se lasă așteptat ceva vreme (sau doar ni s-a părut asta date fiind poftele noastre acute). Apare o domnișoară drăguță care ne pune meniul pe masă, deschid și închid rapid meniul. Nu înțeleg nimica, scrie cu litere chirilice. La întrebarea ”du iu spic ingliș” răspunde dând din cap că da dar de vorbit nu zice nimic. Îmi încerc norocul cerând în română bere (Osensei are prioritate!) clatină din cap în semn că nu are, …. cer apoi ”cafe, cofii, cafea?”, tot așa-mi răspunde. Mă uit șocat la Osensei și-i spun că nu au bere și cafea atunci el zice să întreb de un ceai. Întreb de ceai cu versiunile română-engleză aferente dar primesc aceeași negare clătinând din cap și bombăne ceva parcă așteptând răspuns. Ne holbăm la ea neștiind ce să zicem. Mai bombăne ceva și iar face semn din cap că nu. Osensei decide ca ultimă șansă de a comanda și primi ceva să cer apă și câte un coniac. Încerc cu ”brandy”, ”coniac” and ”uatăr”. În consecința cererii privim fericiți cum ospătărița, iarăși clătinând din drăgălașul ei cap, ne face semn de aprobare. Spune ceva, doar ea știe ce, noi aprobăm zâmbind amabili și spunem internaționalul ”ok”. Trec 10 – 15 minute și apare domnișoara cu o ditamai tava plină cu de toate. Se proptește în dreptul mesei noastre și începe să descarce pe masă: cafea, bere, apă, ceai, castron cu arahide sărate (? nu cerusem așa ceva! ?) câte două din fiecare, dar lipsește coniacul! Ne uităm șocați la ospătăriță. Ce a părut că nu are a adus iar ce ne-a ”spus” (din cap e drept!) că are nu a adus! Rămași fără cuvinte savurăm relaxați, eu cafeaua și apa, Osensei berea. Nici unul nu avem chef de vorbă. După episodul Giurgiu fenomenul paranormal de pe terasă ne blocase total. (Doar după câteva zile la Varna am deslușit misterul cu clătinatul din cap, ceea ce la noi înseamnă da la ei este nu și viceversa.)
Timpul trece repede când te simți bine, mai aveam 20 de minute până la plecarea spre Varna, mergem în gară, întrebăm de peron, un nene amabil ne arată direct trenul. Ocolim, ajungem la el, verific panoul de pe vagon și surpriză!!! Scrie mare BAPHA! Nicidecum Varna. Las pe Șefu cu bagajul, fug spre cineva care arată a C.F.R.-ist Bulgar și strig Varna – Varna!! (mai erau câteva minute până la plecare!) acesta îmi arată tot trenul cu panourile pe care scrie mare BAPHA. Mă întorc la bagaje și la Șefu, fugim înspre vagonul corespunzător ca număr a ceea ce aveam pe bilet, întreb disperat pe călătorii care urcau: Varna? Varna? Aceștia tac dar iar clatină din cap a NU! Ne uităm la alte peroane, nu mai sunt trenuri gata de plecare. În stație se anunță plecarea trenului spre Varna, văd impiegatul la ușa locomotivei vorbind cu mecanicul și-mi zic, asta e, urcăm! Fac semn la Osensei și ne cățărăm rapid în vagon. După circa 30 de minute, când vine controlorul ne relaxăm, clar suntem pe drum spre Varna!
N-am văzut nimic din drumul Ruse – Varna. Nici Osensei. Am dormit rupți amândoi copleșiți fiind, deși în măsuri diferite, de evenimentele precedente.
Varna
Am ajuns la Varna pe la 22:30 plecați din București înainte de ora 11. Am parcurs 300 de kilometri de cale ferată în circa 12 ore din care circa 10 ore în tren! Alt șoc ”cultural” pentru Osensei, Bulgarii ne-au așteptat la gară în număr mare, aproape toți participanții la curs, pregătiți de chef. Deși am dormit probabil 3 din cele 4 ore de călătorie dintre Ruse și Varna, noi ne doream doar un pat în care să ne continuăm somnul, cheful, sincer, nu-mi amintesc dacă a avut loc au ba.
Prezentarea Yumeiho și cursul din Varna au fost foarte reușite. Am aflat acolo scopul vizitei mele, am fost desemnat să coordonez dezvoltarea Yumeiho în Bulgaria, ceea ce am și făcut în următorii 15 ani.
Mai jos foto din ziar și de la demo – Yumeiho. Fără telefon mobil și aparat foto peripețiile de pe ruta București – Varna au rămas doar la neuron și acum puse la citit aici.
Succintă prezentare, posibil utilă practicanților Yumeiho aflați la debut. Intenția este de a inspira creativitatea și de a stârni interesul pentru aprofundarea subiectele prezentate.
Civilizația umană asociază conceptul de frumusețe umană cu morfofiziologia. Vrem nu vrem, știm nu știm, conștientizăm sau nu, aceasta este realitatea.
Tegumentul (pielea)
Tegumentul, ca înveliș al corpului, ne determină aspectul exterior și culoarea. Ne protejează și ne servește ca interfață de comunicare cu mediul extern în care ne desfășurăm existența.
Din punct de vedere fiziologic tegumentul participă la îndeplinirea a o sumedenie de funcții cum ar fi: termoreglare, excreție, imunitate (de ex. celulele Langerhans), apărare (de ex. față de razele U.V.), organ de simț și altele.
Tegumentul ca interfață de comunicare
O parte din funcția de interfață de comunicare a tegumentului este îndeplinită prin însumarea informațiilor primite de la receptorii conținuți în structurile acestuia: de durere; de presiune (corpusculii Vater-Pacini); de întindere (corpusculii Rufini); receptorii tactili (corpusculii Meissner și celulele Merkel) și receptorii termici. Prin intermediul acestor receptori primim informații despre ambient, la modul general; despre intențiile și starea ființelor cu care interacționăm fizic; despre parametrii obiectelor cu care ne aflăm în contact direct. Și altele.
Altă componentă a funcțiilor de comunicare realizate de și prin tegument este cea „chimică„ manifestată prin secrețiile glandelor sebacee și a celor sudoripare. Mirosul, consistența și compoziția acestor secreții oferă informații despre starea de sănătate atât în particular (a anumitor funcții – organe) cât și în general, per ansamblu. Caracteristicile chimice ale secrețiilor glandelor din tegument modifică aspectul, mirosul și consistența acestuia. În consecință oferim informații explicite despre noi celui cu care suntem în contact direct tegument – tegument sau în contact de vecinătate.
Tegumentul definește limita dintre „eu” și mediul extern, dintre noi și ceilalți. Dacă spațiul personal este stabilit de lungimea membrului superior (pe o arie de 3600 de jur împrejurul nostru), spațiul intim este delimitat de întregul tegument incluzându-l. Sub acest aspect orice atingere este percepută ca un act intim. În consecință ne manifestăm explicit și intens emoțiile stârnite de interacțiunea cu ”intimitatea tegumentară”, plăcere, dezgust, oripilare, și altele.
Mângâierea, ca formă de stimulare cutanată directă, culege și transmite informații despre ”calitatea” și starea țesuturilor care interacționează. Spre exemplu: mâini fine/rugoase, calde/reci, umede/uscate, atingere fină/rugoasă-grosolană etc. aplicate unei regiuni tegumentare cu potențial aceeași variație posibilă a caracteristicilor.
În consecința multiplelor căi de comunicare bidirecțională manifestată prin interacțiunea directă tegument – tegument se poate dezvolta ceea ce se numește Memorie Tactilă. Aplicată perseverent interacțiunea la nivel tegumentar, cum ar fi în cadrul unor profesii și activități precum masajul și terapiile manuale, sau aplicată ca necesitate vitală pentru explorarea ambientului și interacțiunea cu lumea materială (precum în cazul nevăzătorilor) dezvoltă și perfecționează această Memorie Tactilă.
Scheletul
Scheletul ca structură ”de rezistență” determină cât și cum putem duce. Sub aspect morfofuncțional este important deoarece:
Stabilește/determină limitele fizice ale proporțiilor corpului.
Determină limitele funcționale ale corpului.
Definește aspecte categoric importante din forma corpului.
Grosimea (diametrul) gleznei împreună cu lungimea și lățimea scheletului tălpii poate indica masa (greutatea) maximă pe care posesorul o poate gestiona optim sub aspect biomecanic.
Parametrii pelvisului (centura pelviană) determină stabilitatea posturală și în general caracteristicile biomecanice ale întregului corp. Spre exemplu în cazul unui pelvis cu aspect ”lat” deoarece distanța dintre tălpi este mare stabilitatea laterală a corpului este mai bună comparativ cu pelvisul ”îngust” (bineînțeles, în condiția normalității morfofuncționale a membrelor inferioare).
Lățimea umerilor (distanța acromion dr. – acromion stg.) poate fi corelată cu capacitatea respiratorie implicit rezistența la efort (capacitatea toracică – oxigenarea).
Înălțimea persoanei este determinată de schelet. Lungimea oaselor mari (gen femur, tibie), starea coloanei vertebrale și în oarecare măsură starea membrelor inferioare definesc statura.
Conținutul care ne modelează forma
Între os și tegument se află conținutul care ne definește semnificativ forma exterioară. Acest conținut este alcătuit predominant din țesuturi moi (adipos și muscular). Volumul, proporțiile și dispunerea țesuturilor adipoase și musculare definesc relieful, arhitectura, forma corpului.
Caracteristicile funcționale dominante al Sistemului Nervos Vegetativ pot defini tipul de conținut dominant aflat între tegument și os. Astfel, o persoană cu dominantă funcțională simpatico-tonică (de tipul „luptă sau fugi”) ar putea avea preponderent țesut muscular iar o persoană cu S.N.V. predominant parasimpatic (odihnă, digestie, conservare energie etc.) ar avea preponderent țesut adipos. Aceste tendințe definite de caracteristicile funcționale ale S.N.V. pot fi modificate sau chiar anulate de stări patologice (spre exemplu dismetabolii), de tradiții alimentare, de ”trendurile” și ambientul socio-cultural particular și altele.
În societatea contemporană care este tributară aspectului ”formei” , din rațiuni mercantile în principal, s-au dezvoltat nenumărate metode care-și propun intervenția asupra aspectului exterior și ajustarea acestuia conform ”standardului” social. Această tendință actuală nu se poate adresa scheletului (greu spre imposibil de modificat remarcabil) așadar se va adresa conținutului cuprins între os și piele/tegument. Acest conținut este un mixaj hidratat alcătuit din adipozitate și mușchi în cel mai mare procent.
În scopul modificării rapide a aspectului exterior, implicit a conținutului dintre os și piele cel mai la îndemână este intervenția asupra conținutului hidric (fluidele intra și extra tisulare) apoi intervenția asupra structurilor (țesuturilor) musculare și la final asupra celor adipoase. Drenajul, deshidratarea, modifică relativ rapid dar doar temporar aspectul – forma (până la rehidratare, iar fără rehidratare se poate a fi ”frumos” aliniat la standardul social dar ce folos dacă decesul este aproape). Mușchii se pot modela cu relativă disciplină dar reală perseverență însă eliminarea – modelarea adipozității este foarte dificilă tocmai datorită caracterului ”parasimpatic” … (chiar ”antipatic” pentru unii, sic.) și a sumedeniei de factori care determină apariția, dezvoltarea și întreținerea acesteia.
Morfofiziologia umană este tributară moștenirii genetice și contextului socio-cultural.
Moștenire genetică:
Patologii, boli, tulburări cu etiologie ereditară.
Tiparul metabolic particular moștenit ereditar.
Matricea organogenezei, determinată genetic, din care rezultă parametrii și modelul după care se vor forma funcțiile implicit capacitatea funcțională a organului sau/și organismului în ansamblu funcțional.
Context Socio-Cultural:
Nivelul și calitatea educației; A putea fi sau a nu putea fi păcălit de orice truc de marketing. A ști să analizezi o informație, a căuta sursa, a dezvolta. Etc.
Conformismul. Supunerea la ”modă”, la ”trend-ul” actual acceptat ca standard, ca referință de succes social;
Tradițiile. Așa se face, așa nu se face (cu sau fără argumente valabile).
De la ”grasă = frumoasă” la ”slabă = frumoasă”
De la formele rotunde apreciate (ca superlativ al frumuseții) ale epocii Renașterii la formele scheletice apreciate ca superlativ al frumuseții din epoca Postmodernismului morfofiziologia a fost mai mult sau mai puțin discret dictată de interesele comerciale ale vânzătorilor de iluzii.
Comparați operele lui Peter Paul Rubens (care redau frumusețile vremii lui) cu operele caselor de modă și ale revistelor care promovează idealul de frumusețe feminină actual. Două extreme care nu se vor ”atinge”.
Mai jos: Botticelli – Nașterea lui Venus, de pe Google.
Peter Paul Rubens – Angelica și Călugărul, sursa Google.
Dezvoltarea pe larg a temelor de mai sus, sub aspectele științifice și filosofice o facem la cursurile de Yumeiho și cele de Terapie Manuală Viscerală & Iga Seitai.
Despre despre, și tot ce scrie la Dex. că însemnă acest despre. Despre una, despre alta, despre mine, despre tine, despre noi. Despre ce a fost, ce este și ce va să fie. Opinii, simple, fără aroganța de a fi maxime și adevăruri absolute. Așa cum văd eu lumea. Cu ochii fizici (cu sau fără cenzura părții raționale), prin obiectivul aparatului foto, prin ochii voștrii. Cu ochii sufletului (mai mult spunem simțit decât văzut, dar tot un fel de văz este). Cu ochii minții care vede cât îi permite ”Ecranarea”. Ecranare dată de carențe-influențe în: educație; bun simț; cultură; duhovnicie (asta prima!); justă informare; smerită cugetare; și altele. Ecranare indusă de: politic; trenduri sociale; situații economice; stereotipii socio-culturale (tradiții, unele bune altele dăunătoare); automatisme mentale și stereotipii comportamentale (prejudecăți în sensul cel mai larg); etc.
Da, le am și eu. Am înotat în același ocean social, ca toată lumea. Am gene care rulează programul lor determinat ancestral la nivel chimic, ontologic, existențial. Sunt tributar acelorași engrame informaționale cu influențe psiho-emoționale potențial decisive în preferințele alegerilor mele, în a mă forma ca ceea ce sunt și ce voi deveni. Nu am soluții miraculoase. Nu fac pe ”Gică cel deștept”. Pun în valoare, pe cât posibil, gândirea atipică. Nu ofer soluții. Încerc să evidențiez un alt punct de vedere, altă referință de la care pleacă opiniile și mai ales referințele, reperele (”punctele” de vedere).
Relatări despre mine, cel format din interacțiunea cu voi!
”De la lume adunate și iarăși la lume date” (Anton Pann)
Probabil că la fiecare dintre noi vine un moment în viață când, retrospectiv privind, simți nevoia de a povesti despre evenimente, oameni, locuri. Despre impresii, sentimente, gânduri.
Am revenit la scris motivat cumva de faptul, că în răgazul dat de pandemie, am putut să privesc în urmă altfel decât cuprins de emoții acute (exaltări, griji, critici, admirații etc.)
Astfel, despre ce-am trăit voi scrie lin. Despre ce trăiesc voi scrie cum trăiesc. Despre ce-mi doresc să fie îmi doresc să scriu ca și cum este.
Despre Resursele informației, cu referire la Conținut:
30 de ani experiență în terapii extrem orientale, majoritar terapii manuale. Totuși nu terapeutica este exclusiv tema blogului.
Interacțiune directă (ca terapeut, ca instructor, ca lider) cu mii de oameni din zeci de țări.
The World through My Eyes. 