Yumeiho face parte din Eu. Mai precis spus, din Eu-l pe care nu-l cunosc dar pe care încerc mereu să-l descopăr, să-l fac să devină noi, începând de la noi doi, eu și aproapele meu. Iar relația mea cu aproapele trece mereu prin suferință dat fiind faptul că în orice relație cu ceilalți nu-mi pot anula ”statutul” de terapeut. Și atunci durerea lui devine durerea (problema) noastră.

Nu poți fi terapeut doar în răstimpul dedicat în mod planificat muncii. Doar în timpul (orele) în care îți practici, la program, meseria.
Dacă ieși la plimbare cu prietenii și careva se plânge de o durere oarecare și știi că-l poți ajuta atunci, acolo, nu te poți eschiva spunându-i să vină mâine la cabinet. Așișderea și în alte circumstanțe „extraprofesionale”. În vacanță … tratezi patroni de pensiuni, vecini de cameră, etc. Știi că nu-i bine, știi clar că și tu ai nevoie de o pauză, strigă corpul, emoțional ești …. bun de dus la psihiatru. Dar nu te lasă bunul simți să ignori durerea celuilalt. Cu a ta te-ai obișnuit. O gestionezi cumva. Nu știi cum. La alții nu funcționează ce dă roade bune la tine.

Încet, încet, suferința aproapelui tău te marchează în chip nevăzut și ireversibil. Pentru că ” pui mâna unde-l doare” participi în mod direct și concret la suferința lui. Pentru că-i asculți confesiunile, offurile, grijile ce-l bântuie, fiindu-i astfel părtaș la greul Crucii. Pentru că deseori nu-l poți ajuta cum și cât ar avea nevoie, cât și-ar dori și cât ți-ai dori.

Entuziasmul de la debutul în activitatea de terapeut, mai devreme sau mai târziu, este înlocuit  de insatisfacție, nemulțumire chiar de depresie, văzând că nu poți alina toată suferința celor din jur. Si atunci vrei să renunți, considerându-te incapabil sau crezând că terapia Yumeiho este ineficientă. Este momentul în care mulți renunță la activitatea terapeutică sau se orientează spre alte metode care implică mai puțin terapeutul și mai mult pacientul, care sub o agresiv-bombastică promovare ascund iresponsabilitatea.
Cei care continuă totuși, depășind criza, vor fi fundamental transformați.

Orgoliul terapeutic, acela care-mi spunea la debut și o vreme după, cum că sunt un fel de taumaturg, dispare după 1-2 ani de înotat în oceanul realității, și atunci văd că fiind în umbra orgoliului nu vedeam lumina smereniei. Iar lumina smereniei mă face să înțeleg că nu sunt altceva decât un simplu om. Și-mi reclădesc gândirea pe fundamentul smereniei, astfel pot să-mi ajut aproapele ca un simplu însoțitor pe drumul vieții. Și fiindu-i însoțitor în momentele grele îmi exercit astfel primul act terapeutic. Acela al prieteniei.
Prietenia mă face cu adevărat responsabil iar asumarea responsabilității mă face să mă străduiesc mai mult, să mă rog, să învăț, să fiu mai bun. Nu să fiu mai bun decât ceilalți! Ci să fiu mai bun decât eu însumi în versiunea precedentă, cel din clipa trecută.

Yumeiho m-a învățat că nu pot fi în competiție (concurență) cu altcineva decât cu mine însumi, cu propriile-mi tare, neputințe, limitări și patimi de tot felul.

Yumeiho m-a determinat să percep omul altfel (percep: văzut, auzit, simțit, înțeles).
Câteva exemple:

• Împreună cu reacția emoțională determinată de natura relației sociale (prieten, cunoștință, mai puțin amic)  apare și reacția  „terapeutică”. Altfel spus, in mod reflex-instinctiv observ problemele de sănătate potențiale sau/și cele existente. Și astfel relația mea cu semenii este întotdeauna însoțită de compasiune, indiferent de natura relației sociale sau statutul afectiv-emoțional al persoanei.

• Frumusețea fizică a persoanei o văd mereu umbrită de problemele de sănătate prezente și potențiale (postural-biomecanice, fizio-patologice, etc.). În acest context senzualitatea nu se poate impune. Rămâne doar delicatețea și frumosul.

• Am înțeles că, deseori, durerea nu este un „dușman care trebuie ucis” ci un prieten care te învață, care-ți vrea binele. Explicit, un pedagog.

• Nu ar trebui să ne luptăm cu boala, mai degrabă să ne folosim resursele (biologice, psihologice și intelectuale) pentru a ne optimiza viața. Cu sau fără boală. Și surpriză putem să avem, Bucuria de a trăi ucide tristețea de a fi bolnav!
  Și altele …

• Dacă nu ”respecți partitura nu iasă melodia”. Dacă nu lovești/bați fiecare clapă, așa cum se cere, nu iasă melodia. Iar melodia – ritmul este însăși viața, bucuria. Viața fără bucurie este doar stare vegetativă.